Suntem noi, oamenii, perfecţi? Provocarea de a fi tu însuţi

Suntem noi, oamenii, perfecţi?

„Se spune că fericirea înseamnă să tinzi spre perfecţiune ştiind că nu o vei atinge niciodată. Că e important să savurezi drumul spre destinaţie.” – zicală populară

Deseori aud oameni care refuză să devină ceea ce i-a creat Dumnezeu să devină, din teama de imperfecţiune. Din frica de a eşua şi de a le pune cei din jur eticheta de IMPERFECŢI.

Te doare. Pentru că ştii că Dumnezeu e Singurul perfect şi nimeni altcineva. Pentru că ştii că păcatul ne-a făcut robi, dar Hristos ne-a făcut fii de Dumnezeu, prin moartea Lui. Ne-a curăţat şi ne-a iubit mai presus de orice frică a noastră şi de orice greşală.

Ştii că nimeni nu va putea ierta păcatele afară de Cel ce le-a luat asupra Sa. Afară de Cel care Şi-a dat viaţa pentru salvarea noastră. Iar noi înţelegem greşit jertfa Lui. Ne credem Dumnezeu şi avem curajul să nu avem curaj. Să nu îndrăznim, de teama eşecului.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Deşi am citit de sute de ori: „În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” (Ioan 16:33) ne vrem demni de iubirea Lui şi atunci ne gândim că trebuie să-I arătăm cât de buni suntem. Câte sacrificii facem, parcă pentru a ne cumpăra mântuirea. Fără PERFECŢIUNE parcă ni se pare că El nu ne va accepta. De parcă moartea Lui n-ar fi de ajuns. Îl comparăm pe Dumnezeu cu lumea şi ne aşteptăm de la El la aceleaşi judecată cu a celor de pe pământ.

„Nu eşti bun de nimic! Nu ai reuşit să iei nota 10, eşti mai prost ca Ionel!”

Şi deşi Îl descoperim pe Dumnezeu într-o zi, poate după lungi agonii pe paturi de viaţă ajunsă la răscruce, în loc să ne predăm toată viaţa Lui, ne ascundem de El, să nu cumva să ne vadă imperfecţiunile. Convinşi fiind că Dumnezeu ne iubeşte condiţionat.

Nu l-a întrebat oare Dumnezeu pe Adam, după căderea în păcat: „Adame, unde eşti?” Ba da, dar noi nu mai vedem că deşi Adam şi-a primit consecinţa pentru căderea Lui, a venit într-o zi Hristos şi a schimbat tot.

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” Şi luăm cuvintele acestea ca pe nişte truisme cărora le privim ambalajul şi-l confundăm cu marfa… Şi alegem să nu îl cumpărăm, de teamă că nu vom avea bani. Şi ne-om face de râs în faţa lumii, de vom arăta că avem buzunarele goale.

Ne străduim să fim perfecţi pentru a fi iubiţi, neînţelegând că Dumnezeu ştie foarte bine păcătoşenia noastră. Fără să recunoaştem că pentru El, păcătosul nu este cel stigmatizat. Cel aruncat la ghenă. Ci cel cu care El a stat la masă. Cel pe care îl cheamă în fiecare clipă să vină să-i dea apa vieţii.

Când vom înţelege oare că Dumnezeu nu ne vrea perfecţi? Ci smeriţi. Oameni care să îşi recunoască imperfecţiunile şi să admită că fără El nu sunt nimic. Nu ne vrea obedienţi. Nu are nevoie să fim sclavii Lui. El nu are nevoie de nimic.

Şi noi, „sărmani artişti”, vrem să-I dăm operele noastre de artă, când de fapt SUNTEM NOI ÎNŞINE OPERELE LUI DE ARTĂ!

#Scrie şi tu pe Învaţă.Crede.Iubeşte, folosind formularul de contact!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]