Simona Catrina, eu nu ştiu să dansez Tango, şi nu voi mai vrea vreodată să învăţ!

În urmă cu câteva luni, am pregătit pentru Simona un interviu. I-am scris pe Facebook motto-ul vieţii mele: “În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, eu am biruit lumea!” (Sfânta Scriptură) Am fost convinsă că Dumnezeu nu o va lăsa. Nici o secundă nu m-am îndoit de minunea care se va face prin femeia asta. Azi am aflat însă, la prima oră, că Cineva a decis că e mai bine aşa.

Nu ştiu de ce. Nu ştiu nici unde e. Ce ştiu este că nu am mai apucat nici să o rog să îmi acorde interviul, nici să mă bucur de minunea din viaţa ei. Şi cu viaţa ei. Încă o dată, încă a câta dată, Doamne? ajung prea târziu la destinaţii. Exact atunci când oamenii mor. Aceeaşi poveste şi cu Gyuri Pascu. Despre care am scris AICI. Exact atunci când îmi dau eu seama că moartea nu aşteaptă curajul tău, decizia ta, ciocănitul tău…

N-am apucat să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru salvarea ei, că a şi venit Alice Năstase cu vestea…

Simona dragă, ultimul text al tău la care am plâns cu sughiţuri, a fost ĂSTA.  “Respons to Friend Request. Forever!”

Mi s-a părut că îmi scriseseşi parte din propria poveste. Am plâns, draga mea, cu întrebările în pumni, de ceaţa din sufletul meu. De drumul pe care m-am oprit. Spre el. Un el. Căruia îi acceptasem acel Friend Request. Tot după ce-mi citise blogul, gândurile, textele… Tot aşa, cu ani mai puţini, cu răbdări mai multe… cu frici mai puţine, cu frumuseţe a sufletului mai mare. Sau ştiu yo???

Am citit textul tău certându-mă cu Dumnezeu. Acelaşi pe care L-am rugat să te vindece pe tine. Să citesc mai departe despre o iubire născută pe vreme de Facebook, fără să ţină cont de ani şi de depărtare, de lume şi de frică…

“De atunci, am tot infruntat previziunile celor care inca mai cred ca un barbat cu cinci ani mai tanar decat mine va pleca dupa o femeie cu cinci ani mai tanara decat el.
Doru nu va pleca niciodata dupa nimeni, asta stiu. Eu si el nu vom pleca decat dupa moarte.”

Tu, Simona dragă, ai murit cu convingerea că Doru nu te-o părăsi niciodată pentru alta. Cu 5 ani mai tânără. Eu trăiesc cu convingerea că Dumnezeu ştie mai bine de ce nu mai am cui să-i dau un Fried Request… Şi ce mă face acum să plâng în hohote e nedreptatea cu care ne desparte Dumnezeu uneori de cei pe care îi iubim…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Simona, iubirea asta a voastră, născută în urmă cu atât de puţini ani, ne e nouă, lecţie de viaţă. Că există bărbaţi care te citesc, te iubesc după ce ţi-au învăţat pe de rost textele şi îţi rămân fideli până la moarte. Că există şi bărbaţi care te ţin în braţe pe patul de spital, când boala te sfâşie. Când îi sfâşie şi pe ei frica de a nu rămâne fără tine, într-o singurătate în care se moare de frig…

Draga mea, ai murit lăsând în urmă un testament pentru orice femeie speriată de iubire, din lumea asta:

“Iubiţi. Iubiţi. Iubiţi! Nu vă uitaţi la vârstă, la trup, la carieră, la drumuri, la distanţă, la oameni! Uitaţi-vă numai la Dumnezeu!”

Nu ştiu ce v-a spus El vouă, când v-aţi jurat credinţă-n faţa Lui, dar cert e că ce I-aţi jurat voi Lui, aţi împlinit: “Până când moartea ne va despărţi!”

Simona, voi sunteţi dovada reală a iubirilor care se nasc din Cuvânt. Prin cuvânt. De blog, de carte ori de ziar. Voi sunteţi cei doi nebuni care aţi trecut de mână prăpastia. Şi tot de mână v-aţi şi întâlnit cu moartea. Aţi privit-o fix în ochi, i-aţi spus că oricum Dumnezeu e mult mai puternic decât ea, şi dacă te-o lua pe tine, voi tot împreună veţi rămâne.

Simona dragă, eu plâng azi, de mi se zguduie pereţii sufletului. De neînţeles. De frică şi de moarte ce văd în faţă… Una pe care aş implora-o să mă mai lase câteva vieţi în braţele celui căruia i-am dat într-un cândva, un Friend Request… Nu forever, ci până unde a vrut Dumnezeu.

Îţi mulţumesc, femeie puternică, pentru ce-ai împărtăşit cu noi, pentru lecţia de viaţă oferită pe gratis, pentru iubirea frumoasă dăruită celui mai frumos sufletului tău, şi pentru dorul de Doru al tău, ce-l ai deja… deşi te ţine, cu siguranţă, încă, de mână…

Îţi mulţumesc, draga mea necunoscută, căreia îi cunoaştem atât de mulţi blogurile, sufletul, gândurile, textele, luptele! Îţi mulţumesc pentru că ne-ai lăsat moştenire un vis pe care l-ai transformat în realitate mai frumos ca orice rochie de mireasă, pătată de noroi, pe o vreme ploioasă. Şi rece. Ca moartea…

Îţi mulţumesc, Simonă dragă, pentru că m-ai învăţat că există şi bărbaţi care nu Îl întreabă pe Dumnezeu, cum L-a întrebat un el pentru care n-am fost niciodată destul de femeie: “De ce, Doamne, mi-ai dat o femeie bolnavă?”

Îţi mulţumesc, femeie frumoasă, pentru lacrimile tale, ce-au scris poveşti. Pentru bucuriile tale, ce-au născut poveţe, şi pentru demnitatea cu care care ai înfruntat moartea! Destinul şi diavolul.

Îţi mulţumesc, copil de Dumnezeu, că ne-ai trezit pe unele dintre noi la realitate, ne-ai scris poveştile, altora, ne-ai mângâiat pe unele şi ne-ai dat cu capul de pereţii realităţii, pe altele!

Simona, eu nu mai vreau să citesc ce-ai scris! Eu vreau să citesc ce vei scrie. Cu dorul de Doru tău, de Alice a ta, de Tangoul tău, de lumea ta, de blogul tău, de viaţa ta…

Simona… eu nu mai vreau niciodată să învăţ Tango! Tu ştii mai bine decât oricine de ce…

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]