Piloţii de vânătoare, sau cum se strigă cu adevărat: “Avion cu motor, ia-mă şi pe mine-n zbor!”

Piloţii de vânătoare, sau cum se strigă cu adevărat: “Avion  cu motor, ia-mă şi pe mine-n zbor!”

 “ Să mă fac aviator!”

Şi câţi nu am auzit aceste cuvinte strigate cu forţă de glasul unui copil care-şi înalţă ochii spre cerul infinit, la vederea miracolului: avionul?

Şi câţi nu am râs ironic la auzul lor, purtând în gând imaginea – curată nebunie- unui aparat de zbor şi atât?

“Eh, îţi spun mulţi, ce e, un avion şi atât?! Ce poate să însemne pentru un om?”

Ştiu că voi mai vedea zâmbete ironice pe chipuri de oameni care îşi câştigă existenţa din “joburi pretenţioase”, care judecă doar aparenţa.

Dar nu vorbesc de ei … gândul îmi inundă fiinţa şi trăiesc clipa în care, un simplu copil cu mânuţe firave, cu obraji rumeni şi ochi de înger, îşi înalţă privirea spre infinit şi strigă, cu glas de copil ce abia şi-a “câştigat” aripile, “avion cu motor, ia-mă şi pe mine… !”

Şi suspină după visul lui, plecat înainte de a veni; şi rămâne tot acolo, pe pământul fără împlinire, dar plin de aripi. De drum.

Îşi pleacă încet capul … apoi pleacă şi el; se îndepărtează “aparatul”, dar cerul rămâne.

El, şi gândul copilului ce a învăţat să tacă – dar  nu şi  să renunţe la vis- ; să nu-l uite, ci să-i pună aripi în fiecare zi. De hârtie …

Şi anii trec. Şi copilul trăieşte şi atât. Prima iubire, prima dezamăgire, prima lacrimă, primul sărut …

Copil  ca orişicare altul, plutind pe aripile unei lumi de ceară, într-un văzduh de lumini şi obscururi …

Şi într-o zi, ajuns la “ÎNCERCARE”, îşi încearcă norocul, cu dreptul înainte, spre cerul senin …

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Unde altundeva , decât … spre aviaţie?

Sunt zâmbete ironice, sunt descurajări, sunt vorbe care dor şi dor, ce vin de la oameni ce privesc şi râd.

Sunt lanţuri în care lumea îl încătuşează, dar el, copilul ce cândva trăise fiorii dragostei, prima, descoperă adevarata iubire … singura care te înalţă cu adevărat, singura care te duce la cer, care te inundă şi te poate doborî cu adevărat, definitiv!

Copilul de azi , prizonier al iubirii pentru cer, păşeşte pe “podiumul aviaţiei”, cu ochii spre cerul făgăduinţei, cu inima plină de dorinţa victoriei.

Devine stabilopod al nefiinţei, Plexiglas al îndurării şi forţaj al gândului.

Şi … primul zbor, prima scânteie, prima iubire (nu este o simplă dragoste consumată între doua staţii de tramvai), prima cutreierare de gând, cerul senin, norii împlinirii, văzduhul fiinţei, eternitatea sufletului de copil. Toate la un loc, într-o singură fiinţă.

Şi totuşi… a rămas un simplu om. Cu dureri şi vise, cu lacrimi şi zâmbete, cu speranţe şi împliniri .

Dar  pregătit de final, fără frica de moarte, fără teama de necunoscut, fără frica de neant.

Copilul ce cândva îşi înălţa ochişorii senini spre cerul făgăduinţei ajunge azi la visul său.

Şi acum … chiar are aripi. Şi  nu doar cele ale copilăriei pline de vise, ci aripile realităţii, ale împlinirii şi ale puterii de a crede în visul tău: aripile avionului său …

Chiar daca acolo sus, urci să te întorci mai fericit decât ai plecat, sau să  nu te mai întorci niciodată, pentru el există “catapultarea vieţii” la orice vrie a sorţii….

Cine ar înţelege ce spun?

Nici nu îmi pasă, ştiu sigur că există oameni ca voi, care se regăsesc aici. În rândurile scrise cu zgură de cea care nu a atins niciodată veşnicia cerului … dar care o înţelege şi atât.

Pentru toţi, un CER SENIN…!

 

#Scrie şi tu pe Invata.Crede.Iubeste, folosind formularul de contact de aici.

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!