Să-i respect pe cei care “M-au făcut om mare”?

Dragi elevi,

În cartea mea, „Pune ultima piesă!”, am descris etapa mea de licean, într-o scurtă povestire, cu titlul: „Liceu, cimitir al tinereţii mele”. Îl ştiţi şi voi foarte bine pe Bacovia. Îi ştiţi tristeţea, blestemul şi durerea ce-l invadau. A fost, ca şi mine, un îndoliat al unui destin pe care nu avea cum să-l controleze, astfel că l-a plâns în versuri.

Vă scriu nu din postura de psihoterapeut, de profesor sau mentor. Nu sunt cu nimic mai presus decât voi şi cu nimic mai înţeleaptă. Vă vorbesc ca de la păcătos la păcătos, cum îmi place mie să spun. Vă vorbesc din postura de om creat de acelaşi Dumnezeu. Prin urmare, tot ce vă destăinui este parte din viaţa mea. Dintr-o inimă străpunsă până dincolo de sânge, de săbii ce aveau în vărf otrava unor iubiri bifate greşit.

Am fost elevă a liceului Mihai Viteazul. Domnul profesor Gabriel Tica m-a învăţat matematică în gimnaziu, pe vremea când avea vârsta mea de acum. Dumnealui a fost cel ce, la finalul celor 8 ani, mi-a spus scrut: „Continuă să scrii, ai talent!”

Am har, aş spune eu azi, când am înţeles că scriitura este un dar de la Dumnezeu, dar pe care nu l-am primit degeaba, ci pentru a alina sufletele celor care suferă, ca şi mine, din cauza acuzelor aduse iubirii pentru pasiunile noastre. Şi pasiunea de care vă vorbesc poate, şi are dreptul să nu fie matematică, fizică, geografie, chimie şi aşa mai departe. Pasiunea este despre ceea ce te face fericit. Pasiunea este acea activitate pe care o faci nu pentru că trebuie, ci pentru că te linişteşte şi te umple de pace şi iubire.

Am să încep prin a vă povesti despre eleva Monica Berceanu. De nu credeţi, o puteţi întreba pe domnişoara dirigintă, Camelia Ionescu, femeia care m-a suportat 4 ani, cu toate reproşurile mele, cu toate luptele mele lăuntrice şi cu toate fricile de adolescentă rebelă.

Am iubit limba română de când eram de-o şchioapă. Citeam şi scriam pe bandă rulantă. Din păcate, însă, nu aveam mare „noroc” la a aduna lauri de pe urma marii mele iubiri, căci mereu eram condamnată că nu învăţ la celelalte materii.

Să nu înţelegeţi că celelalte nu erau importante. Şi de asta vreau să vă asigur: tot ce învăţăm la şcoală ne va ajuta în viaţă. Absolut totul. Că nu facem carieră din fizică, biologie ori limba română, asta e altă poveste. Dar ne vom lovi de oricare din materiile liceului. De absolut toate. Şi ne cam vine să ne dăm puţin –mai mult- cu capul de pereţi, atunci când, peste ani, nu ştim ce e aia gravitaţie sau din ce e alcătuit creierul uman. Eu vă spun nu din ce aud, ci din ce trăiesc azi. Am nevoie să întreb detalii din fizică, geografie, istorie, etc. Asta pentru că nu am învăţat la timp. Sau pentru că am uitat.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Nu vă spun că e anormal să uiţi. Uitarea ne-a fost dată de Dumnezeu cu scopul de a putea trăi. Dacă am reţine totul, am muri negreşit. Vă vorbesc despre a uita pentru că tocim, în loc să fim interesaţi cu adevărat de ceea ce învăţăm. Eu vă spun însă despre ispitele noastre de adolescenţi, de a ne răzvrăti împotriva autorităţilor, anume împotriva profesorilor.

Care, ce-i drept, de multe ori sunt tirani, fie vorba între noi :), dar vă rog să mă credeţi că nici dumnealor nu ne vor răul. Cei ce se răzbună pe noi şi ne dau câte un 2 sau un 1 (eu le-am luat  pe amândouă în ziua în care am împlinit 18 ani, răzvrătindu-mă împotriva domnului profesor de matematică şi a doamnei profesoare de limba latină) 🙂 sunt profesorii cărora le facem zile fripte. Să ştiţi că vom ajunge peste ani să regretăm că ne-am supărat oamenii care au vrut să facă din noi OAMENI MARI. (Delia e pe val acum cu „Cine m-a făcut om mare!” şi deşi eu nu-s fanul ei, tare m-a cucerit cu realismul din aceste versuri)

Să ştiţi, dragii mei, că fiecare dascăl are în suflet un mare vis: acela ca discipolii săi să-l depăşească într-o zi. Să vină, peste ani şi ani, să îi mulţumească pentru că a pus o cărămidă la devenirea lui. Şi nu o face din mândrie şi orgoliu absurd, ci din smerenia faţă de Dumnezeu. Acel Dumnezeu care i-a dat harul formării altora.

Azi, eu sunt logoped şi terapeut comportamental. Îi învăţ pe copiii cu autism şi nu numai, tot ce înseamnă viaţa: de la a spune A până la a-şi stăpâni emoţiile negative când apar, si a le împărtăşi pe cele pozitive. De exemplu, îi ajut să nu lovească atunci când se supără pe cineva şi să spună TE IUBESC şi să plângă, atunci când simt asta. (ştiţi voi că ni se spune răspicat că BĂIEŢII NU PLÂNG! Şi e cât se poate de neadevărat! Plângeţi, dragii mei, plânsul nu e ruşine, ruşine e să furi, nu să verşi lacrimi sincere!)

Cam asta mi-e mie acum meseria. Şi ca „dascăl de suflete”, cum îmi mai spun unii oameni, tare mă înduioşez când, după 10 ani, vin copii pe care cândva i-am învăţat să spună MAMA, şi-mi spun „Mulţumesc!” sau când îmi sare în braţe un copilaş pe care l-am învăţat să se joace, şi mă roagă să mai trec pe la el, să ne mai batem cu pernele!

Vă scriu vouă, dragi liceeni, cu dragostea şi respectul pe care-l port tuturor celor care mi-au trasat un contur vieţii. Aşa strâmb cum îl vedeam eu atunci. Dumnealor le datorez devenirea mea de azi. Şi tot ce voi deveni într-o zi. Am învăţat de la dumnealor lecţia umilinţei uneori, alteori a smereniei, alteori a durerii şi, de cele mai multe ori, a respectului faţă de autoritate.

În clasa a douăsprezecea am fost pe punctul de a renunţa la tot ce clădisem în cei 12 ani de şcoală. Pentru o mare iubire. (v-a vorbit vreodată un profesor despre iubirile lui? De nu, credeţi-mă că le ţine ascunse din teamă, nu pentru că dânsul nu le-a trăit!)

Ca şi voi, m-am îndrăgostit fără leacJ. Şi-am crezut că vom trăi fericiţi, până la adânci bătrâneţi. Că vom avea copii şi îi vom creşte frumos, la fel ca iubirea dintre noi. Nu doar că n-a fost aşa, dar a fost coşmar. Abuzuri fizice, emoţionale şi ameninţări cu moartea. Şi nu vă spun basme acum, vă spun poveste reală, de ascuns între coperţile sufletelor voastre. Din care să învăţaţi.

E normal să iubim. Şi să ştiţi că fiecare profesor al vostru o ştie. E normal să ne întemeiem familii. Să ne creştem copiii în spirit creştin şi în frică de Dumnezeu. Dar până acolo, avem de învăţat. Şi nimic nu se învaţă uşor. Înainte să învăţaţi să scrieţi cursiv, a trebuit să începeţi cu liniuţe şi bastonaşe.

La fel e şi cu iubirea. Începem de la 0. Ne tremură mâinile, sufletul şi încrederea. Până ajungem OAMENI MARIJ avem de trecut prin şcoala durerii. A dezamăgirilor şi a fluturaşilor din stomac. Da, ăia care nu dispar niciodatăJ. Despre asta am aflat şi eu mai târziu. O lecţie pe care v-o împărtăşesc azi, să nu faceţi paşii pe care i-am făcut eu, crezând că iubirea e doar la adolescenţă.

Iubirea e pentru totdeauna. Se învaţă, să ştiţi, nu se consumă, după ce am cumpărat-o de pe rafturile magazinelor. Iubirea se clădeşte. Ca o casă: temelie şi toate cele necesare. Ne odihnim la pieptul ei abia după ce am ridicat-o. Şi pentru a ajunge acolo, e nevoie de multă răbdare. Investiţie şi luptă.

Iubirea nu înseamnă suferinţă. Suferim atunci când CREDEM că iubim. Până când nu păşim timid, apoi siguri pe noi, în viaţă, nu iubim. A te îndrăgosti nu e acelaşi lucru cu A IUBI. Îndrăgostirea este despre ceea ce spune corpul tău, iubirea este despre ceea ce spune MINTEA ta.

Acum v-am vorbit despre ALEGERI. Despre a alege să respecţi oamenii care îţi pavează drumul vieţii. Despre a alege să îi respecţi, deşi greşesc şi dumnealor. Căci sunt oameni. Şi niciunul nu suntem perfecţi. Şi niciunul nu suntem fără greşală.

În articolul următor vă voi vorbi despre IUBIRE. Aceea despre care nu vă vorbesc probabil dumnealor, dar pe care eu aş introduce-o ca materie. Iubirea se predă. Şi eu am învăţat asta după ani în care m-am învinovăţit tocmai pentru prezenţa ei.

Cordial,

Monica Berceanu

Foto credit: Google

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!