“Religia este ceea ce un om face cu propria singurătate!” (Prof. Whitehead)

Am citit aceste cuvinte aseră, într-un moment în care încercam să găsesc motivaţia de a scrie aici, din nou. Trecem prin încercări, ne simţim deseori părăsiţi, nedreptăţiţi, stingheri, neînţeleşi. Şi atunci ne vine -cred- cel mai greu să găsim ceva sau pe cineva pentru care să mergem mai departe. Datorită căruia să păşim mai departe pe un drum la capătul căruia să ne aştepte bucuria.

Pentru cei care trec prin astfel de stări scriu azi. Scriu despre Singurătatea sfântă, despre care am mai scris şi aici, dar dintr-o altă perspectivă. Şi voi continua seria articolelor despre Singurătate, în fiecare marţi. Că tot se spune că-s 3 ceasuri rele marţea. Măcar să detronăm miturile. 🙂

“Suntem ceea ce suntem atunci când ne găsim singuri.” 

O spunea Dr. Martyn Lloyd- Jones. Când am citit fraza aceasta, parcă am renăscut. Am înţeles pentru prima dată de ce am avut atâta determinare să scriu despre Singurătate. Şi de ce am amânat atâta: pentru că e nevoie să înţelegem singurătatea şi altfel decât ca pe un blestem. E nevoie să o privim ca pe o binecuvântare şi să nu o irosim rugându-ne la toţi sfinţii să ne scape de ea.

Am spus cândva că am fost singură toată viaţa mea. Cu un el lângă mine sau nu, am trăit singurătatea în toate formele ei. Ca un cancer care recidivează de fiecare dată în altă parte, şi aşa, pe nepusă masă, mai ales când ai crezut că ai scăpat de el…

Şi doare mereu. Nu înţelegi de ce din nou e timpul pentru citostatice, de ce iar trebuie să depinzi de alţii să te ţină pe picioare şi să te scoată din depresii şi oceane de lacrimi. Te cred şi ştiu că nimeni şi nimic nu îţi poate oferi alinare. Nici mângâiere. Şi e natural să fie aşa. E natural să-ţi fie uneori şi ruşine de tine însăţi (însuţi). Tocmai ce învăţaseşi să ţii pe cineva de mână şi prinseseşi curajul să spui TE IUBESC! şi deodată te întorci la “setările din fabrică”. Tu cu tine, fără nimeni de care să-ţi fie dor. Pe care să iubeşti, căruia să-i porţi de grijă. Ori pentru care să te rogi. Acum a revenit timpul de a cere altora să se roage pentru tine, pentru liniştea şi bucuria ta.

“Religia este ceea ce un om face cu propria singurătate!”

Aici am scris despre o singurătate căreia i-aş aduce în fiecare zi lalele galbene. Singurătăţii mele i-am închinat cele mai frumoase clipe şi cu ea am împărtăşit cele mai negre şi mai strălucitoare diamante: suferinţele proprii.

Tot ei îi cer azi iertare pentru că am alungat-o mereu, pentru că L-am rugat pe Dumnezeu să mă scape de ea, când ea este singura care a rămas lângă mine în orice moment. Aşa răutăcioasă, rece, insuportabilă şi egoistă cum sunt de multe ori, ea m-a suportat pentru că ştie că nu ştiu ce fac atunci când o alung. Ştie că sunt mândră, că mă cred mai bună decât sunt, mai înţeleaptă decât am ajuns, mai chinuită decât m-a creat Dumnezeu şi mai bândă decât voi fi vreodată.

Voi scrie zilele următoare câteva modalităţi de a te împrieteni cu propria-ţi singurătate, dar până atunci te rog, suflete care citeşti, să închizi ochii şi să mulţumesc pentru fiecare clipă de linişte şi pentru fiecare întrebare al cărei răspuns nu a venit încă.

Pune-ţi la gât Singurătatea, poart-o cu mândrie sfântă, şi te asigur că îţi va străluci mai tare decât orice inel de logodnă purtat cu frică, decât orice rochie de mireasă pe care ai îmbrăcat-o fără să fii pregătită cu adevărat, decât orice verighetă care ţi-a fost pusă pe deget înainte de a fi sigur că asta e voia lui Dumnezeu pentru tine, decât orice DA pe care l-ai spus cu voce tremurândă nu de emoţie sfântă, ci de teamă.

Azi am găsit un blog  care, deşi e opus Singurătăţii, mi-a fost răspuns rugăciunilor mele, de a primi o vorbă-două care să-mi fie alinare pentru alt NU pe care l-am primit de la Dumnezeu şi pentru care am refuzat să-I mulţumesc. Iar.

Suflete frumoase, primiţi cu mulţumire Singurătatea, în orice formă ar fi, şi haideţi pe grupul NU EŞTI SINGUR PE LUME, pentru a împărtăşi împreună gânduri, trăiri, temeri şi vise. Şi să le împlinim fără să fie nevoie să ne tăiem inimile pe vene!

Am scris cartea PUNE ULTI MA PIESĂ! de-a lungul  mai multor ani în care am învăţat să Învăt. Să cred Şi să iubesc. Şi azi mulţumesc Singurătăţii pentru că mi-a arătat că se poate trăi frumos şi cu tine însuţi de mână. Atâta timp cât vrea Dumnezeu. Până când El îţi va da omul potrivit, cu care să spui, într-un glas:

“Îmbătrânim împreună. Se poate!” (Laura)