Pentru cine nu mă cunoaşte, fost-am toată viaţa întruchiparea revoltei. M-am revoltat împotriva nedreptăţii făcute celor săraci, a celor talentaţi dar nerecunoscuţi, a binelui ce primeşte răsplată iadul, a tuturor celor văzute şi nevăzute. 🙂

Am visat o lume frumoasă, în care să se cânte, să se scrie, să se danseze şi să se picteze cu sânge istoria sufletului.

Am visat oameni frumoşi, cu dezastre transformate în biruinţe. Şi pe Dumnezeu, îmbrăţişând lumea asta a mea, cu toată iubirea pe care Singur a creat-o. Şi noi am înţeles-o greşit, şi-am dat-o la porci, s-o sfâşie de vie…

Cine mă cunoaşte,  ştie că ce spun acum stă sub semnul unei mari dureri: aceea că noi, artiştii lumii, avem de toate, numai dreptate nu. N-avem dreptate când strigăm că ne doare laşitatea, ura, indiferenţa, egoismul, ignoranţa, umilinţa şi amăgirea.

N-avem dreptate, zice restul lumii. Restul acela format din cei ce ne râd în faţă, că n-avem ce face şi-atunci ne-apucă absurd câte o melancolie şi creăm cine ştie ce bazaconie destinată unei sinucideri spectaculoase.

N-avem dreptate când spunem că ne dor visele pe care le împlinim în propria artă. Doar în ea. Pentru că în propria ţară, uneori, murim calculat, de la supradoză de iubire injectată în pleoape. În suflet şi-n tălpi. Alea cu care am colindat lumea, sperând să găsim un strop de dreptate în ea.

Noi, artiştii ăştia teribilişti, rebeli, tatuaţi, beţivi, drogaţi, nebuni şi degeaba, ne întâlnim uneori la un pahar de umilinţă şi ne înecăm amarul în câteva versuri. În câteva culori, în câteva pânze, în câţiva paşi, pe câteva note, sărind de pe portative.

Scriu cu lacrimile făcute rugă, cum adesea am spus, despre destinul celor ca mine. Unul frumos, cu toate negurile şi morţile tatuate în tâmple.

Scriu după ce am citit cu inima bătând a ultim poem, despre proiectul celor de la Hyperliteratura.

Am aflat despre el de la Radu Toderaş, om drag, ce mi-a adunat bucăţile de suflet şi le-a ţinut în braţe până s-au lipit singure, de-atâta timp ce-a trecut peste ele. Neiertător. Odată…

Am aflat de la el că vrea, împreună cu Andrei Ruse  şi Nelu Stratone, realizatorul celebrei emisiuni radio A lu’ Nelu, să scrie istorie.

Dar nu orice fel de istorie. Ci ISTORIA ROCK-ULUI ROMÂNESC.

Am citit despre proiect, am râs şi-am plâns. Am râs pentru că mi-am amintit de vorbele lui Radu, spuse când a aflat că „m-am pocăit”:

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

„Cu tine n-o să mă rog niciodată că avem cerinţe diferite de la divinitate! Dacă vrei să bem împreună un zaibăr, asta cu nerăbdare!” :))

Deşi ne sunt cerinţele diferite, sufletele noastre bat la fel de rebel şi, ar zice unii, naiv, pentru artă. Pentru cuvânt şi pentru portative.

Probabil ca noi sunteţi mulţi, îndureraţi de istoria care se scrie cu sângele marilor artişti, despre care se povesteşte abia după ce s-au dus la un pahar de viaţă, cu Dumnezeu.

Am plâns pentru că am văzut în proiectul ăsta multă iubire. De lume. De oameni. Am plâns de frica ignoranţei celor ce vor trece pe lângă el şi se vor duce să cumpere celebritate. Ori încă un gram de silicon. Ori poate niscaiva „şmecherie”, să ne arunce cu ea în ochi. Ăştia ce-au văzut moartea de multe ori, dar au sfidat-o şi-au crezut în ea mai mult ca-n Dumnezeu: c-o întârzia suficient încât să aibă ei timp să ne lase moştenire un vis devenit realitate: că arta va câştiga războiul cu Diavolul.

Am citit despre ISTORIA ROCK-ULUI ROMÂNESC atât cât să-mi doresc să susţin acest proiect pentru pasiunea pe care omul Nelu Stratone a pus-o în fiecare cuvânt. Să scrii istorie te scrie pe tine, cu acelaşi sânge, în istorie.

O carte care adună între copertele ei visele unor generaţii care au sperat până la ultima suflare că rock-ul nu va muri niciodată. Deşi e aspru criticat, deşi judecăm şi acuzăm, facem supoziţii şi dăm verdicte pentru dezastrul din Colectiv!

Mulţumim, Nelu Stratone, pentru visul tău!

Mulţumim pentru o viaţă de generaţii, pe care o vinzi pe câţiva lei! Prea puţin, îndrăznesc să spun, pentru boala de care suferi, ca mulţi dintre noi: „o boală ce are rock-ul ca simptom”.

Pentru cei care doriţi să contribuiţi la naşterea unui vis, există aceşti oameni care încă mai cred în poveşti. De viaţă.

Pentru a susţine proiectul, click aici.

Pentru o întoarcere în trecut, citiţi versurile:

“Văd o lume întreagă ce-a uitat tinereţea

Cu visuri îndrăzneţe ce-au trecut ca un vânt

Şi atunci de ce oare sunt discuţii aprinse

Când şi voi ştiţi prea bine că totuşi ca voi sânt.”

PHOENIX – TOTUȘI SÎNT CA VOI (1967)

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Leave a Comment

0
error: Acest continut este protejat !!