Hai să ne întâlnim pe băncuţa din spatele zâmbetului tău!

Hai să ne întâlnim pe băncuţa din spatele zâmbetului tău!

E acolo, la câţiva paşi de tine, un zâmbet. Se numeşte Binecuvântare. Nu m-am adăpostit niciodată la umbra lui, dar am înţeles de la Dumnezeu că e locul unde ar vrea să-mi petrec viaţa. Nu ştiu când mi-a spus-o, probabil că într-o noapte în care băusem sute de sticle de lacrimi. Că de acolo mi se trage uitarea. De obicei, când mă îmbăt cu durere, uit tot. Aşa am uitat şi de timp.

Şi m-am trezit dintr-o dată, în braţele unui prezent de care nu mi-a vorbit nimeni, niciodată. Ştiu că m-am rugat cândva pentru el. Plină de frică, de deziluzie şi de minciuni trase la indigo. Şi probabil că cineva m-a auzit. I-a spus lui Dumnezeu că o femeie nebună, care stă de câteva nopţi pe străzi, are nevoie de adăpost.

Şi-atunci a trimis zâmbetul ăsta, despre care vreau să-ţi vorbesc acum.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Mi-a fost teamă să mă apropii de el.

„Nu e uşor să intri în casele străinilor. Nici să laşi cheia la ei. Numai că, atunci când îţi dai seama că tu n-ai nici o casă, deci n-are cum să-ţi fure ceva din ea, te cuprinde un râs isteric. Parcă ţi-e şi milă de tine. A rămas din fiecare casă ce-ai ridicat-o din temelii, doar uşa. Ce de uşi mai deschizi, femeie nebună! Şi intri apoi în nimic.”

În fine … nu vreau să-ţi vorbesc despre nebunie acum. Sau poate da …

sursa: Youtube

Versuri: Clara Mărgineanu

E o nebunie amară. Ca ciocolata pe care trebuie s-o mănânc pentru că nu mai am voie dulce. Am aflat că orice e bun la suprafaţă e plin de boli. De blesteme şi de răni. În nebunia asta a mea trăiesc toate împlinirile lumii…

Ştii ceva? Am vrut să-ţi spun totul şi nu pot să-ţi spun de fapt nimic. De fapt, ştii ce? M-am săturat să vorbesc. Aleg tăcerea.

În spatele zâmbetului tău e o băncuţă de lemn. Hai să ne aşezăm acolo amândoi, să tăcem împreună, să ne ridicăm apoi, transformaţi în copii, să alergăm desculţi, să spargem baloane, să dansăm în ploaie, să jucăm fotbal cu timpul, să ne batem cu apă, să rupem flori de pe marginea drumului, să culegem pietre şi să facem castele din visele noastre! Hai să le dărâmăm apoi cu degete împreunate în rugăciune!

Şi să ne întoarcem seara, obosiţi de atâta copilărie, pe băncuţa din spatele zâmbetului tău! Va avea Dumnezeu grijă de noi, de-o ninge sau de s-o face prea frig! Zicea cineva că acasă nu e o casă, ci un loc unde te întorci întotdeauna cu drag. Eu nu m-aş întoarce. Eu aş rămâne. Să învăţ să trăiesc.

Dacă Dumnezeu există, cu siguranţă nu mă va lăsa să mai plec…

Apropo, tot Dumnezeu te-a creat şi pe tine?

* Dacă vrei să scrii pe acest site, aştept un e-mail la adresa: psihoterapeut.monica@gmail.com

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]