Femeia nu e sac de box, e mătasea fiecărei atingeri!

Asociaţia Touched România.

Am auzit despre ei acum câteva luni, când am cumpărate câteva prăjituri făcute de mamele din centrul  CASA AGAR.  Citiţi despre el aici.

Am vrut să merg să le vizitez pe femeile frumoase de acolo, dar timpul nu mi-a permis.

De ce dorinţa mea de a păşi pragul acestei case? Pentru că, în urmă cu 11 ani, am trăit coşmarul unei mari iubiri. O iubire în care am aflat că o relaţie dintre un bărbat şi o femeie se bazează pe putere. A bărbatului. Că nu ai drepturi, ca femeie, ci doar îndatoriri.

„Pentru că aşa spun eu!” mi-a fost deviză 2 ani. Poate 3… nu mai ştiu exact. El, bărbatul frumos, pe care toate femeile îl priveau tăcut pe stradă, îl doreau pe ascuns sau „în direct”, era ceea ce unele femei numesc azi „monstru”. Eu nu-l (mai) numesc aşa. Am înţeles, după foarte mulţi ani trăiţi în frica şi ruşinea de mine însămi, că nu era un monstru, ci un om cu un trecut urât. Plin de războaie câştigate de alţii, doar pentru că „aşa spun eu”. Aşa spuneau ei. Cei care i-au făcut viaţa chin. Că au fost părinţi, că au fost profesori, că au fost străini … asta nu ştiu.

Ce ştiu este că Dumnezeu mi-a dat harul unei meserii care să mă înveţe să înţeleg de ce mă umilea. De ce mă lovea şi de ce vroia să calce peste tot ce însemnam eu.

Asta nu îi scuză cu nimic comportamentul, însă m-a ajutat pe mine să iert. Să înţeleg şi să mă iubesc. Să încetez a crede că era vina mea pentru toate loviturile!

 

N-am să detaliez povestea, sunt multe, prea multe asemenea. A mea nu e cu nimic mai valoroasă. Ce vreau să ştiţi este că Toate femeile abuzate, sub orice formă, sunt valoroase. Deşi se cred ieftine. Foarte ieftine.

Am avut cândva, în anul al treilea de facultate, un proiect căruia i-am dat numele „Un nou început”. Visam pe atunci să îmi deschid un astfel de centru, pentru a ajuta sufletele lovite. Căci cel mai sfâşiat ţi-e sufletul atunci. Pumnii şi picioarele pe care ţi le serveşte pe post de mese principale ale zilei se duc. Se consumă. Ce rămâne e umilinţa. Frica şi deznădejdea. Siguranţa că tu nu valorezi nimic.

E greu să înţelegi, probabil, atunci când nu ai trăit Iadul. Eşti foarte tentat să acuzi femeia. Am auzit de mii de ori: „Înseamnă că îi place, dacă stă! E proastă, n-ai ce-i face!”

Oameni frumoşi, nu suntem proaste şi nici masochiste! Suntem femei speriate de noi înşine, convinse că nu valorăm nimic şi nu avem nici un drept! Nu vrem să ne victimizăm, de aceea tăcem. Şi de aceea.

Primul motiv e frica. De el, de bărbatul iubit până mai ieri, de viitor, de oameni, de acuze. De reproşuri. De tot ce înseamnă ALTFEL.

Nu ne place bătaia! Nu ne place vineţiul. Nici negrul-cenuşiu. Mi-a luat mult să accept culoarea mov în viaţa mea, după anii de teroare. Negrul-cenuşiu nici acum nu îmi spune o poveste romantică. Nu îmi vorbeşte despre dragoste, senzualitate şi feminitate la miez de noapte. Îmi spune doar povestea tristă a unei iubiri bifate greşit!

Am privit cu lacrimi nu doar în ochi, ci şi în suflet, mămicile frumoase ce defilau cu sfială. Li se citea în privire, în gesturi şi în paşi, teama. Nesiguranţa şi umilinţa îndurate.

Simţeam nevoia să le îmbrăţişez pe fiecare în parte şi să le spun că ştiu. Ştiu mai bine decât arată ele, că povestea lor nu s-a încheiat. Se scrie în continuare, pe cer. De un Dumnezeu care ştie foarte bine de ce le-a adus acolo, la Casa Agar. Ştie ce vor face în continuare şi ştie cum vor putea trece peste toate câte au în inimă.

„Am primit pumni în loc de mângâieri. Căminul meu s-a transformat într-o celulă. Mi-am dorit flori şi am primit spini. La Casa Agar mi-am adunat cioburile şi am reconstruit…”, spunea o femeie frumoasă, într-unul din clipurile prezentate la eveniment.

M-a impresionat simplitatea. Din gesturile lor. Din viaţa lor, şi din copiii lor.

M-a durut însă, mult, lipsa. Lipsa implicării celor ce pot oferi. Au fost oameni puţini. Prea puţini pentru nevoile unor femei de a urca spre BINE, cu bagaje mai grele cu mult decât greutatea bunătăţii lor.

Aş fi vrut să văd oameni la fel de frumoşi ca sufletelor acestor mame, care să le povestească despre Rai. Să le spună că există. Că se poate.

Aş fi vrut să văd bărbaţi celebri, care să le ofere parte din puterea lor. Să le asigure că există şi pentru ele a doua şansă. Un nou început!

Aş fi vrut să văd femei-vedete, care să le strângă mâinile pline de vânătăi uneori, care să le arate drumul spre realitate.

Aş fi vrut să văd un Cătălin Botezatu, un Mădălin Ionescu, o Adelina Pestriţu, un Liviu Vîrciu, o Mihaela Rădulescu. Defilând pe podium de mână cu femeile astea care au uitat să fie femei. Sau nu au ştiut niciodată!

Aş fi vrut să simt că le pasă şi celor ce au. Nu bani să le dea, ci încurajări!

Haideţi să le ajutăm anul viitor să umple şi inimile celor ce au atins stelele pe care şi ele şi-au dorit cândva să le atingă. Şi n-a fost să fie …

Haideţi să ne prindem de mână şi să facem o horă a frumosului, să ne potrivim paşii după ai lor şi să trăim frumos cu ele în suflet!

Puneţi-vă Aripi de Drum şi mergeţi să le vizitaţi, să le duceţi un pahar cu fresh de încredere!

Pentru a le contacta, aveţi adresa aici.

Comandă AICI  cartea mea, PUNE ULTIMA PIESĂ! şi află file de viaţă puse la dospit în casa inimii celei ce-am fost.

Iar dacă vrei să-i spui că doare, ori că îubeşti atemporal bărbatul care te preţuieşte cu adevărat, comandă AICI povestea de dragoste personalizată!