V-am povestit câte ceva despre iubirile mele bifate greşit. Aici.

Au murit. Încet, dar sigur. Mi-am dorit o familie. Un copil frumos, ca sufletul oricărei mame.  Un soţ care să mă iubească pentru că SUNT. Respet. Flori. Tresăriri de suflet. Strângere de inimi. Bucurie pură. Şi mult, mult adevăr.

M-am rugat mult pentru fiecare iubire. Tot ce am cerut mi s-a dat. Dumnezeu a avut grijă să îmi împlinească orice dorinţă, tocmai să înţeleg ce înseamnă să nu ştii cât eşti de dependent de El.

Am cerut ce am crezut eu că m-ar fi făcut fericită. Şi El mi-a dat. Exact aşa cum am cerut. Am fost fericită. Aş minţi să spun Nu. Dar fericită. Nu bucuroasă.:)

Am citit cândva că diferenţa între fericire şi bucurie este aceea că fericit te fac lucrurile, oamenii şi obiectele, situaţiile de viaţă şi tot ce ţine de exterior. Iar bucuria ţi-e dată de pacea din suflet. Aceea pe care ţi-o poate da doar Dumnezeu.

N-am crezut pe atunci. Eram prea „deşteaptă” să accept pe nevăzute :). Am fost Toma necredinciosul. N-am crezut ce a spus Dumnezeu până ce nu am fost aruncată la pământ. N-aveam eu nevoie de El, făcusem şcoala vieţii, cică.

Îmi vine să râd acum. Mă credeam matură. Cu experienţă. Cu toate ingredientele în dulap, să fac cea mai bună căsnicie. Am crezut că e de ajuns să o ţii la cuptor câteva minute şi apoi s-o serveşti pe platouri de chihlimbar.

Zis şi făcut. M-am aruncat în iubiri perfecte. Cusute cu aţă roşie. Ca sângele meu. La final am ieşit cu rănile perfecte, şi cu sângele negru.

Aşa am învăţat cât sunt de imperfectă. Şi câtă nevoie am de Dumnezeu, să pot aştepta. Bărbatul acela frumos. Cu o frumuseţe însă aleasă de El. Nu de el. 🙂 Nu bărbatul sculptat la lasa de fitness, ci la şcoala de dragoste, a lui Hristos. Nu cel mirosind a parfumuri mai scumpe ca viaţa mea, ci cel mirosind a iubire dumnezeiască. Nu bărbatul care să-mi spună TE IUBESC, ci cel care să-I spună Lui prima dată.

L-am găsit pe Făt Frumos de câteva ori. Convinsă am fost că vom face nuntă ca-n poveşti. Şi vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi.  Dar am citit mai târziu întrebarea: „Unde scrie în poveste ÎMPREUNĂ?” Am zâmbit dureros. Acum zâmbesc cu dragostea în suflet. Fără durerea dată de regrete.

Mi-a dat Dumnezeu în braţe şi în viaţă Feţi Frumoşi. O fi zicând că mă duc la medic după primele arsuri. Dar eu m-am încăpăţânat să mă târăsc, doar- doar m-oi vindeca şi or vedea şi ei ce Ileană Cosânzeană sunt. Şi-atunci vom trăi fericiţi…

Şi trăim. 🙂 Dar separat. Fiecare e fericit în palatul lui. Eu, fericită, în coliba mea :).

Se râde de mine pe înfundate. Feţii mei frumoşi spun că am înnebunit sau că sunt vai de mine. Le e ruşine să mă recunoască:). Nu pentru că aş fi atât de urâtă încât ar râde lumea … 🙂 ci pentru că sunt nebună. Să stau singură, pentru Hristos.

Şi de nebuni se râde. Se râde mult. Lumea nu ştie că, în nebunia lor, ei ştiu foarte bine ce au de atins. 🙂 Aşa nebună cum sunt, le-am dat drumul. Lor. Să alerge încălţaţi cu pantofi scumpi, în timp ce eu alerg desculţă pe marginea prăpastiilor. Strigând lumii că nu vreau fericire. Am bucuria mea, pe care n-aş da-o pe o lume întreagă.

Sunt întrebată des dacă va veni vreodată Făt Frumos, şi pentru mine?

Spun de fiecare dată, cu zâmbetul frumos, 🙂 (sunt modestă!) 🙂 că dacă va veni, îl voi pofti la un pahar de limonadă pentru a-i spune că eu nu am nevoie de Feţi. Mai ales frumoşi. 🙂 Cu frumuseţea asta lumească.

M-am săturat.

„Şi dacă vine exact cel pregătit pentru tine şi tu, nebună fiind, îi dai cu piciorul?” a fost întrebarea care m-a obsedat ani la rând… despre care am şi scris în cartea mea, Pune Ultima Piesă! 

Mi-a fost frică ani la rând că eu nu voi face decât să pierd, pentru că aştept perfecţiunea. Aşa, mai bine să iau ce mi se dă, pentru că trece vremea. Îmbătrânesc. Şi „nu te mai ia nimeni”. 🙂

Şi-am luat. Până mi-am dat seama că definiţia mea pentru perfecţiune nu seamănă cu a lumii. Şi că, aşa nebună cum mă crede ea, prefer să stau închisă în spital, exact până mă vindec.

Şi spitalul e răbdarea. Şi vindecarea înseamnă Singurătatea.

„Sunt internată la nebuni cuminţi”, spun într-un poem din volumul meu de versuri, ce-l voi publica vreodată :). Şi chiar vorbesc serios. Mi-e bine aici. La nebunii ăştia cuminţi. Sunt liberă să caut. Să găsesc şi să iubesc. Dar altfel decât cum am iubit până într-o zi.

Când am aflat că Făt Frumos vine şi pleacă. Şi dacă nu pleacă, mă foloseşte pe post de trăsură. 🙂

În timpul în care trebuie să stau la poveşti false. Să accept Ilenele lui Cosânzene, pentru că Făt Frumos e curtat. Şi trebuie să mai calce şi strâmb. 🙂

Când vine Făt Frumos? Destul de des. Îmi zâmbeşte perfect, şi îmi spune că sunt specială. 🙂

Îi zâmbesc imperfect, şi îi spun că ştiu. De aceea şi accept să „trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi.”  Separat.

Făt Frumos vine, dragele mele! Sunt atâţia în zilele noastre, că deja se oferă la super ofertă!

Vine zilnic.

Fiţi voi însă, fiice de Rege, şi aplaudaţi Prinţul. Staţi cu candelele aprinse!

Dumnezeu nu va lăsa niciodată bărbatul pregătit pentru voi, să treacă fără să vă facă prinţese! Dacă l-a pregătit, cu siguranţă îl va opri la poarta voastră, dar nu să vă aducă pantoful, ci o cunună de spini, purtată de Regele lui.

Abia atunci va începe povestea …

Puneţi-vă Aripi de Drum, zic, să zburaţi spre Răbdare! La capătul drumului vă aşteaptă El!

Comandă AICI cartea mea şi pleacă la căutat Adevărul lumii! Şi dacă l-ai aflat deja, comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

 

Leave a Comment

0
error: Acest continut este protejat !!