Am iubit arta de când mă ştiu. De când mă ştiu însă alţii, am făcut ceva schimbări în viaţa mea, ce-au dat naştere confuziilor, pe care unii le-au catalogat drept lipsă de discernământ din partea mea, lipsa respectului şi a iubirii pentru ei, ori alte asemenea judecăţi de valoare ce-au durut…

În urmă cu ceva ani, nu mulţi:), m-am pocăit! Folosesc verbul acesta special pentru a mă mândri cu încă o etichetă primită de la lume. Una care pentru ei este ruşine, iar pentru mine cea mai mare binecuvântare.

Ce înseamnă să fii pocăit afli de aici sau de aici . Aşa că nu voi mai scrie şi aici:).

Dacă mă cunoşti, însă, s-ar putea să înţelegi mai bine sensul.

De când m-am întors la Dumnezeu şi până acum, drumul vieţii mele a fost întortocheat. Plin de spini pe alocuri, şi pe ici-pe-colo plin cu toate trăirile pe care şi tu, om drag, le experiemntezi zi de zi! Mi-a fost dor, am plâns, am regretat, am întrebat, m-am întors şi am sperat. Ca orice femeie ce se ceartă cu sine pentru un pahar de înţelegere ori de iubire…

Am schimbat, pas cu pas, şi drumuri, şi aripi, şi vise, şi speranţe, şi frici, şi nelinişti, şi pace, şi iubire… şi toate câte se trăiesc în lume. Am schimbat nu dintr-o dată, ci uneori cu încăpăţânare crâncenă. Una izvorâtă din nevoia mea de a fi liberă.

Am iubit arta, ziceam la început. Încă o iubesc şi o trăiesc până la epuizare:). În sensul acela dur, dar real: citesc ori ascult, ori privesc uneori, şi din ceea ce văd curg lacrimi. De bucurie, de sfâşiere, de dragoste, de regret… de ce-a fost … de ce-am fost şi ce-a făcut Dumnezeu din mine…

Am cunoscut, datorită artei, oameni frumoşi, cu suflete mai scumpe ca aurul. Mi i-am făcut prieteni pe unii, iar pe alţii duşmani. Am întâlnit, printre artiştii lumi, iubiri pe care le-am bifat în grabă, fiind convinsă că voi trăi fericită până la adânci bătrâneţi.

Şi s-a ales de ele praful. 🙂 Nici să-l mai şterg n-am mai avut putere la final:)… Iar azi,  nu mai vreau s-o fac… La ce ar folosi?

Şi pentru că tot veni vorba de a folosi, să trec la subiectul acestei postări. Am folosit arta pe post de drog, de sedativ şi de tratare a rănilor. Am crezut că ea va fi singura care mă va vindeca de nefericire, de frici şi de trecut…

Şi mi-am tot injectat-o în inimă ani la rând, aşteptând cuminte să-şi facă efectul. Nu s-a-ntâmplat niciodată minunea.

Cineva, în urmă cu multe luni, m-a întrebat ce mă determină să continuu să merg la “concerte necreştine”, (e urât spus, ştiu! Ceea ce vreau să spun prin această etichetă este că în centrul melodiilor care se cântă NU este Dumnezeu, nu că oamenii care cântă nu ar fi creştini!) având în vedere că “Acum Îl ai pe Hristos să-ţi fie mângâiere?!”

M-am enervat atunci. Rău. M-am simţit constrânsă, închisă într-o colivie. Aveam senzaţia că întrebarea ascunde în adâncul ei un legalism absurd, pe care eu nu-l suport şi nu-l voi accepta niciodată. (şi nici n-am s-o fac:) dar acesta este alt subiect)

La scurt timp după discuţia cu pricina, am realizat că întrebarea aceea nu ascundea gratii:), ci dorinţa de a înţelege ce se întâmplă cu mine. Plecam de acasă, la concerte, cu zâmbetul pe buze, şi mă întorceam plânsă, sfâşiată, cu trecutul lovindu-mi tâmplele, cu iubirile scrijelite strigându-mi ÎNTOARCE-TE!, cu inima în cârje, cu sufletul sângerând…

Şi nu realizam că mi-era rău. Luasem atâţia ani drogul ăsta, ascuns perfid în spatele artei, că aveam senzaţia că reprezintă normalitatea. Încercam să-mi înec durerea în arta frumos cântată de oamenii cei mai frumoşi pe care i-am întâlnit în viaţa mea. Oameni pe care şi azi îi iubesc, dar nu îi mai pot folosi pe post de bandaj…

Mi-a trebuit timp să pot admite că vorbele acelui cineva nu erau menite să mă închidă, ci să mă dezlege. M-am aşezat obosită de dureri pe fotoliul maro, al femeii care mi-a schimbat viaţa, şi i-am mărturisit cu voce sugrumată de plâns înăbuşit:

“Eu nu mai simt că aparţin acestei lumi pline de iluzii, dar nu vreau să mă opresc! E ca şi când aş renunţa la mine! Vreau să continuu să merg acolo, dar să nu mai sufăr. Să nu mă mai zbat, ajunsă acasă, între portative! Nu mai vreau să trăiesc cu trecutul în mâini, dar nici să renunţ la oamenii aceia frumoşi nu pot! Ei m-au ajutat, prin arta lor, să mă vindec!”

“Şi eşti vindecată?” m-a întrebat femeia- bisturiu (căci mi-a sculptat sufletul, de asta o numesc aşa)

M-am uitat la ea revoltată, am simţit că se aliază cu cineva-ul ce-mi blocase parcă lacătul inimii, şi am tăcut. Nu m-a mai întrebat nimic. Se uita numai la mine şi aştepta…

După clipe pe care nu le-am putut contoriza, am răspuns cu lacrimi în ochi:

“Nu, nu sunt vindecată! Nu, nu acele melodii îmi bandajează rănile… nu… dar eu nu vreau să renunţ la artă! E scrisă în mine!”

“Monica, arta nu înseamnă numai concerte care îţi sfîşie inima şi te ţin prizonieră în trecut! Arta înseamnă mult mai mult de atât. Arta reprezintă frumosul din inima noastră, nu un pumnal cu care să-ţi spinteci sufletul! Poţi iubi şi respecta în continuare artiştii, fără să fii nevoită să mai calci singură acolo unde te invadează trecutul! Dacă nu ţi-e bine, e pentru că acolo, adânc în tine, e ceva de schimbat!”

Mă uitam la femeia asta indignată. Ştiam însă că are dreptate. Ştiam ce aveam de făcut, dar a renunţa la un drog nu e uşor. Şi eu, care spuneam că nu am fost niciodată dependentă de ceva, am aflat atunci că cea mai tulburătoare carceră în care am fost închisă, de-a lungul anilor, a fost aceasta a artei înţelese greşit :).

Era ca şi când aveam de ales între viaţă şi moarte. Simţeam că nu îmi pot limita viaţa la a veni de la job şi a trăi degeaba… Simţeam că m-aş fi închis singură între gratii împroşcate cu sânge…

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Discuţia mea cu femeia aceea s-a încheiat cu vorbele ei blânde:

“Ia-ţi timpul de care ai nevoie, nu te grăbi să iei decizii pripite! Gândeşte-te numai că dacă ai ajuns aici, cu sufletul greu, să vorbeşti despre durerea asta, e pentru un motiv. Roagă-te să îl afli, şi apoi vom vedea ce e de făcut!”

Mi-am luat timp. Era nedrept, gândeam! Mă durea orice variantă aş fi ales… Era ca şi când ar trebui să alegi între a trăi toată viaţa cu operaţii peste operaţii, mergând la acelaşi job periculos, dica cauza căruia îţi zdrobeşti oasele periodic, şi a risca să renunţi la acel job, ştiind că există o şansă cât de mică să scapi de boala care-ţi distruge trupul!

Şi-am riscat. După multe rugăciuni şi lacrimi, am înţeles că acele concerte îmi făceau rău! Nu pentru că oamenii dragi de acolo ar fi fost răi, sau proşti, sau nedemni de mine, cum mi-am auzit apoi, ci pentru că EU mă schimbasem. Ceva în mine striga după adevărata libertate, pe care nu o puteam obţine decât renunţând la drog!

Şi-am renunţat. 

N-a fost uşor. Mă simţeam vinovată faţă de artiştii mei dragi şi faţă de oamenii frumoşi cu care am împărţit clipe şi trăiri, atâţia ani. Dar ştiam, de data asta, foarte clar, că vindecarea mea va veni numai prin ascultare de Dumnezeu şi renunţare definitivă la mine însămi.

A durut. Tare. Au fost nopţi nedormite, lacrimi, întrebări, strigăte, frământări şi frici. Frici de necunoscut, de a nu mai avea unde să merg pentru un strop de pace. Acea pace pe care credeam că o primesc retrăind ce-am trăit cândva…

O pseudo pace de fapt, ce striga după mine, de frică să nu mă piardă.

Eram perfectă pentru afacerea ei :). Sufeream bine, ştiam să plâng perfect, vindeam mai bine ca oricine iluzii…

Despre înlocuirea drogului cu Adevărul, vă voi povesti în curând, însă acum am o datorie morală:) faţă de oamenii care mă acuză de neiubire şi de duplicitate:

Dragii mei, niciodată nu aş trece peste o durere a voastră, nu v-aş refuza invitaţia la un pahar de poveşti frumoase, ca sufletele voastre, dar în alte locuri. Cred cu tărie că prieteniile adevărate se trăiesc şi în spatele uşilor locurilor în care eu mă sfâşii şi strig.

Cred cu tărie că dragostea nu are nimic de a face cu paharul în plus de alcool pe care refuz să-l mai beau, cu refuzul de a mai răspunde întrebărilor incomode, ori de a asculta vorbe care nu fac cinste nici mie, nici vouă!

Cred cu tărie şi că prietenii adevăraţi se ţin de suflet în orice loc de pe pământul ăsta şi îşi trăiesc poveştile şi la margine de lac, nu doar în mijlocul locurilor în care cel ce-a ales altă cale se simte sfâşiat!

Nu, nu am ales să renunţ la vechea mea viaţă pentru că “acum eşti terapeut şi te crezi deşteaptă!” :)! Şi înainte eram terapeut şi mergeam cu voi peste tot:). Diplomele n-au nici o legătură cu inima mea. Şi nici cu ceea ce simt!

Am ales să renunţ la trecut, cu TOT ce ţine de el, pentru că atunci când ai o rană deschisă şi continui s-o înţepi cu ace, îţi va distruge viaţa.

Dacă vrei să renunţi la alcool, dar te angajezi într-un bar, se numeşte naivitate, să crezi că nu mai există pericolul să cazi din nou acolo! 🙂

Dacă vrei să renunţi la ce-a fost, dar continui să mergi acolo unde greşeai, eşti de-a dreptul nebun să crezi că vei putea să fii un om nou!

N-ai cum!

Dacă povestea asta te-a supărat, mă iartă! Dacă te-a determinat să-mi pui un diagnostic şi să mă trimiţi la psihiatru, îţi mulţumesc, dar te asigur că am destui pe lângă mine, care să mă trateze, în caz de psihoză! 🙂

Dacă te-a ajutat să-ţi înţelegi durerile, împărtăşeşte-o cu cei ce au nevoie de o pâlpâire de lumină în viaţa lor! Dumnezeu vindecă! Şi nu, nu îţi face rău dependenţa de El! 🙂

                                                        Ascultă AICI crezul meu!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Leave a Comment

0
error: Acest continut este protejat !!
pocaiti