Cum să te întorci la Dumnezeu, când L-ai părăsit pentru alţii? Ori pentru tine…

Azi e greu. Da, e greu. Printre teancuri de cărţi şi de cursuri, între multe staţii de metrou şi tramvaie bucureştene, azi, sufletului meu i-a fost greu. Nu pentru că a mai fost – pentru a câta oară?! – rănit, ci pentru că azi s-a simţit mai singur. Mai departe de cer, de Dumnezeu şi de dragoste.

Azi, sufletului meu i s-a făcut dor. De linişte. De pace şi de tăcere. 

Se trăieşte frumos în Bucureşti. Între copii. În familii de oameni care ştiu că fără Dumnezeu nu ar putea face faţă încercărilor vieţii.

Se trăieşte la foc automat în Bucureşti. Fără timp de iubit, de cele mai multe ori. Fără timp de tine, cel care ştii că fără Hristos, n-ai nici un rost pe lume. Eşti singur. Şi gol.

Se simte însă rar. La foc pâlpâind a dor de ce-ai vrea să ai. Şi întârzie să vină. Ori să plece. În Bucureşti, se moare de foame. De foame de timp. Timp pentru Dumnezeul care l-a creat. Pe el, pe timp, zic.

În Bucureşti, azi mi-a fost sete. De apa vie. De Cel care m-a scos din Iad şi m-a târât într-o lume unde nimic nu mirosea a fericire, ci a fad. Mi-a fost dor de Dumnezeul pe care L-am lăsat pentru câteva zile, într-un colţ. Ocupată cu ale lumii. Şi n-am mai avut curaj să-L chem. Am simţit c-am greşit. Atât de tare, că nu mai are rost să mai cer înc-o dată iertare. Pentru tot ce n-am făcut. Nu I-am spus, nu I-am cerut.

Azi, în Bucureşti a stat ploaia. Şi, o dată cu ea, sufletul meu. Stătea cu ochii aţintiţi spre cer şi întreba: “Doamne, de ce? De ce doare? De ce nu înţeleg? De ce nu vorbeşti concret? De ce … nu mai am timp… de Tine?”

Am ajuns acasă. L-am întrebat ce are să îmi spună. Cu fierul încins, apăsându-mi pe suflet. A tăcut iar. Aşa cum pare să facă de câteva săptămâni. Şi S-a uitat la mine. Sau mie aşa mi s-a părut. Şi-n ochii Lui am văzut  cuvintele ce-mi stau de câteva luni, lipite pe uşă:

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

“Tu eşti atât de aproape de Dumnezeu cât alegi să fii. “

Cu pietrele lovindu-mi inima, m-am apropiat de mine, am închis ochii, şi L-am văzut stându-mi aproape, cu mâinile întinse. Acelea străpunse de piroaie.

“Îndrăzneşte!” mi-a spus. “Îndrăzneşte să vii! Timpul tău nu se-mparte la doi. Încă nu. Împarte-l cu Mine, şi vino să iei pace. Lumină. Linişte. Şi tăcere!”

Şi-am îndrăznit. Cum m-am întors? Aşa cum a venit şi El în lume: în umilinţă. În smerenie şi-n durere. Aceea că în goana după împlinire, după vindecare şi maturizare, am uitat să-L iau cu mine. Câteva zile. L-am privit în fiecare dimineaţă şi seară, am dat să m-apropii, să-L rog să-mi strângă mâna şi să mă asigure că e acolo, pentru mine, şi nu mă lasă; dar am trecut mai departe.

Azi, în Bucureşti a durut. Fuga mea în lume, de Dumnezeu. După bani, după informaţii, după înţelepciune. Am omis s-o cer tocmai de la El, Cel care ne-o dă tuturor, atâta timp cât i-o cerem. Smerit. Încredinţaţi c-o vom primi, dacă o vom cere cu toată inima. Şi pentru slava Sa. Nu a noastră.

Azi, la mine-n suflet a fost furtună. Şi-n mijlocul ei, am strigat grăbit, după o mână care să mă prindă, şi să mă salveze. De goană după vânt, după deşertăciune şi după lume.

Nu mi-a dat-o nimeni.

Astăzi, am mai înţeles încă o dată, că Dumnezeu este la o aruncătură de ochi de tine. Trebuie doar să scoţi din ochiul ăla bârne. Şi paie. Şi praf.

Astăzi mi-am dat seama că L-am lăsat pentru mine însămi. Să mă fac mai frumoasă. Mai înţeleaptă şi mai matură. Şi-am sfârşit mai urâtă, mai neînţeleaptă şi mai imatură.

Pentru că le-am căutat pe toate în lume.

“Cum să-nţeleg cât te-a costat, să ierţi deplin al meu păcat?”

 

sursa video: Yotube

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!