Copilărie în Parcul IOR!

 

Azi am lăcrimat. Pentru copilării pierdute. Născute să fie sufocată de o lume digitală. Am văzut bucuria adevărată. Am scris ceva despre ea ieri. Aici.

Am simţit pentru prima dată, după ani în care am lucrat cu zeci de copii, ce înseamnă râsul unui copil. Din ce se hrăneşete el. Şi cum creşte frumos…

Aş fi vrut să strâng toţi părinţii la un loc, cei care îşi ţin copiii strâns la piept, de teama de a nu cădea, de a nu răci dacă se udă 5 minute, de a nu se întâmpla vreo tragedie dacă merg cu bicicleta fără 3 căşti şi 100 de protecţii…

Aş fi vrut să filmez bucuria adevărată şi să o împărtăşesc tuturor. Nu am reuşit. Poate mă vor ajuta organizatorii acestui eveniment!

În 11 ani, am spus de miliarde  de ori că o copilărie trăită între 4 pereţi nu este demnă de a purta un nume atât de frumos… o copilărie în care NU are valoare de absolut, nu poate fi premiată cu un comportament plăcut, cu vorbire conformă cu vârsta, cu iubire necondiţionată.

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

E trist să vezi copii condamnaţi la maturitate de la 2 ani. Obligaţi să înveţe cifre, litere şi culori, comparaţi cu cel mai bun dintre cei mai geniali copii din grupa lui, din blocul lui, de pe strada lui.

E trist să vezi părinţi îngrijoraţi de lipsa de sens din viaţa propriilor copii. Părinţi care plătesc bani grei pe jucăriile cele mai sofisticate, pentru ca al lor copil să spună MAMA! E şi mai trist faptul că se încurajează tot mai mult terapia între 4 pereţi, decât bucuria adevărată. Aceasta vie!

Azi am fost bucuroasă. Mi-am confecţionat bucuria asta din stropii veniţi din pistoalele copiilor frumoşi, din bidoanele şi sticlele pline şi golite în câteva secunde, din rugăminţile lor sincere: „Îmi mai daţi şi mie puţină apă?”

M-am uitat în ochii unuia din frumoşii care mi-au cerut. Dacă aş fi spus NU aş fi văzut durere. În ochii aceia bucuroşi. Adică… creaţi să fie bucuroşi. Pentru că noi, adulţii, îi întristăm mereu… cu NU-urile noastre absurde…

 

„Pentru că ne e greu să spălăm după ei, pentru că ne e ruşine să-i vadă lumea cu hainele murdare, pentru că ne e frică să nu se îmbolnăvească. De fapt, ne e frică să nu ajungem noi iar la atacuri de panicp din cauza bolilor lor, Monica! De fapt, este vorba despre noi în toată nebunia asta a copiilor noştri!” îmi spunea o mămică săptămâna trecută.

„Dacă am merge noi să facem terapie mai întâi, copiii noştri nici nu ar avea nevoie de terapie. Dar noi suntem egoişti. Preferăm să dăm vina pe boala copiilor, pentru a nu recunoaşte că de fapt noi îi îmbolnăvim pe unii dintre ei atât de grav, încât au nevoie de terapie de la 3 ani.”

• Cu ce îi îmbolnăviţi? Am îndrăznit să întreb, şocată de sinceritatea din ochii acestei mămici încercate de viaţă…
• Cum cu ce? Ştii şi tu că ne luăm după tot felul de absurdităţi şi le interzicem să mai fie copii. Băgăm în ei carte de la 2 ani şi apoi ne întrebăm de ce nu se joacă. De ce nu îşi fac prieteni. Le dăm tablete şi telefoane şi îi ducem apoi la terapeuţi să ni-i vindece. Pentru că sunt ei defecţi…

M-a lovit peste suflet. M-am întrebat cât de puternic a trebuit să o lovească viaţa pe mămica aceasta, încât să ajungă să spună aceste cuvinte … lăcrimând. N-am întrebat-o. Nici nu o voi face. Mă voi ruga doar pentru sufletul ei întemniţat…

Azi am văzut copii. Nu doar de 3, 7, 13 ani … am văzut ce înseamnă adultul care retrăieşte copilăria. Am văzut bucuria unei nevinovăţii, surâsul încrederii că viaţa trebuie stropită mult mai des decât o facem noi, cu apă sfinţită.  Nu de la popă, ci de la copii.

Am ajuns târzior. Am fost dezamăgită că nu am prins începutul. Aş fi vrut să fiu acolo, să văd primele reacţii ale puilor de om…

Am văzut o cisternă goală şi oameni care comentau: „Prea puţină apă a fost!”

Am adăugat tăcut: „Prea puţină voie de a trăi, dată copiilor!”

Un eveniment frumos. De fapt … l-aş numi o şansă frumoasă.

Felicitări, dragi organizatori, aţi adus bucuria uitată în vreun penar, în vreun stilou, pe vreo bancă din clasă, în vreun „N-ai voie!” gravat pe inima copilului frumos ce trebuie să trăiască viaţa, nu copilăria!

 

Eu zic să facem din bătaia cu apă o sărbătoare colorată frumos până la toamnă! Să aducem în sufletele copiilor siguranţa că lumea lor este cea mai frumoasă, şi, pentru a fi frumoşi, nu au nevoie să fie maturi! Şi nici genii…

Ce spuneţi?

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]