Concert Vasile Mardare. Cartea pe care mi-a scris-o pe suflet.

Vasile Mardare este un OM. Cu litere mari. Ce am aflat de la  el, voi scrie la sfârşitul lunii septembrie, într-un interviu scurt, dar plin de esenţă. Azi vă vorbesc despre o seară cu suflet. Despre OAMENI cu litere mari şi despre viaţa trăită pe muchie de frumos.:)

Să vă spun întâi de ce am fost s-l ascult pe omul ăsta. La Aida. Cafenea, adică.

Pentru că e ARTIST. Da, tot cu litere mari. Pentru că te vindecă de dureri, punându-te să le trăieşti şi să le respiri o dată cu el. Pentru că e VERS. Curge. Prin toate venele lumii.

Pentru că spune adevăruri pe care vrei să le trăieşti. Şi restul aflaţi din interviu. Nu uitaţi, la sfârşitul lunii septembrie.

Ajung la Aida Caffe & Dreams, şi simt de la intrare izul de viaţă. Aceea pe care o trăim uneori între 2 staţii de vis. Mă aşez şi mă uit. Atât. Cea mai frumoasă trăire este aceea când nu faci nimic. Nimic ce să vadă lumea. Doar trăieşti. Prin alţii.

Maria Simion prezintă. Sper să accepte într-o zi să stea de vorbă cu mine, spre a vă împărtăşi ce face. Şi de ce. 🙂

Mă uit la ea şi mă întreb cum o fi să începi un proiect de la 0 şi să aduni oameni iubitori de frumos, să crezi în visul tău şi să nu cedezi…

Nu am timp de răspuns, căci îl aud pe Vasile Mardare:

“Să ajung maestru mai am ani mulți de muncă!”

Da, aţi citit bine! O spune un artist care are peste 30 de ani de artă. Un artist care iubeşte cu mult peste puterile unui pământean. Iubeşte arta. Asta pentru că ei,artiştii, trec întotdeauna dincolo de pământ. Se ghemuiesc într-un cotlon de cer şi stau acolo, în linişte, să-şi primească talantul de la Dumnezeu. Şi-l înmulţesc. Şi-l întreabă mereu pe Dumnezeu unde e cel mai bine să-l îngroape. Şi El le răspunde mereu, la fel: “În iubire.”

Începe să cânte. “M-am gândit să-ți scriu o carte…”

Te aşezi tăcut, în liniştea dumnezeiască şi îţi asculţi bătăile inimii. Te dor uneori amintirile şi parcă ai vrea să le scrii o scrisoare. Lor, amintirilor. Să ştie că te gândeşti la ele şi că ţi-e dor să le retrăieşti. Îţi faci mâinile rugă şi te uiţi la Vasile. Îţi spune povestea propriei tale vieţi, dintr-o privire. Spre nicăieri.

Încheie “Cartea”. Tu te faci mic, aplauzi şi te rogi pentru încă o secundă de amintire. Şi Dumnezeu îţi dă. Probabil că OMUL ăsta, despre care vă scriu, are un contract cu Dumnezeu. Să ne dea şi nouă timp. În plus. Să retrăim ce am ăierdut. Sau ce-am lăsat în urmă…

Aşa că auzi acordurile atât de bine cunoscute şi auzi, printre strigăte -ale amintirilor-: “Cabana” .

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

 

“Apărea un poştaş…” … Apărea. Aşa este. Şi-aducea, cândva, scrisori de dor. La mine. Acum s-au făcut smartfonuri. Ele, scrisorile. Şi ne-au ucis visele. Mai vine, din când în când, Vasile, să le resusciteze. Şi învie pentru un timp. Atât cât durează vizita lui. Şi pleacă apoi. La moarte…
“Adio, la adio”… Auzi, exact când ţi-au plecat spre mormânt. Ele, gândurile.

“Mergi la tine în destin/Înțeleg că pentru mine vara ultimă ai fost./Noapte bună, sunt bătrân!”

Eşti bătrân şi tu, de-atâta timp ce s-a scurs peste visele tale… Aşa că Vasile îţi cântă o “Romanță de toamnă”, să simţi că tinereţea e despre cine eşti. Nu despre ce vei fi cândva, într-un mormânt rece şi gol… Ne spune că  acest nume, “Romanță de toamnă” l-a purtat un festival lângă Timișoara, întrerupt din motive…  financiare.

Se fac bani din orice azi, în lume, şi pentru orice. Numai pentru suflet nu. El nu vinde la fel de bine ca sexul, ştiu. Mă abţin, totuşi, să mă înfurii. Aici se trăieşte!
“Sunt o aripă de vânt!“- ne cântă în continuare, şi ne spune că acest cântec este pe versurile lui Lucian Dumbravă,  un poert  din Deva, care azi trăiește în  Portugalia.

Dragă Vasile, eşti şi o AripăDe Drum! De asta venim cu toţii cu drag, la tine! Ne dai şi nouă Aripi, să pornim spre trecut. Acolo unde găsim puteri să păşim spre viitor.
Ne anunţă că va cânta ultima piesă din primul puzzle :). “Locuim în același cartier” , scrisă de  Sorin Poclitaru. Şi cântă. Şi noi trăim. Şi ne oprim când vedem că semaforul arată roşu. Periculos să plângem înainte de vreme…
Urmează pauză de OAMENI. Cu litere mari . Poeți care îşi fac din vers Drum.
Recită şi iubesc. Până când vine înapoi Vasile, să ne spună:
“Am să te iubesc…” .  Apoi, că “Anii cei mai frumoși” este  cântecul care-i aduce aminte de copilărie.  Ne întreabă scurt, dar suficient de lung drum ne aşteaptă, să refacem castelul ce-a fost … “Unde s-au dus, unde-au spus, anii cei mai frumoși?”

“Hai râzi prin somn!”, auzim deodată, şi aflăm că tot   Sorin Poclitaru este cel ce a scris versurile. La fel ca şi “Iubito”.
” Încă aţtept iubito paşii tăi si aștept să te intorci la mine…” Azi nu se mai așteaptă. Se bea si se face sex… Şi aici mă opresc. Din revoltă.
Sorin Poclitaru, îndrăznesc să-ţi spun că “Am obosit” şi eu, s-alerg după un vis. Acela de a veni ziua când oamenii se vor transforma în OAMENI şi vor vedea că tot ce rămâne, după o viaţă de trudă, e ce-am lăsat în urmă. Iar voi, artişii lumii, aţi lăsat TOT. Aşa că, “încă zic că viața e frumoasă.” E mai sănătos aşa. Pentru sufletul nostru.

“De ce-ai plecat?” ne cântă acum, şi ne destăinuie: “Aşa mai agăţam şi eu fete.” “Era-ntr-o primăvară oarecare … atunci ți -am dăruit întâi o floare. De ce-i atâta viscol între noi? De ce n-ai mai rămas să-ntoarcem primăvara înapoi?”

Oricât am insista, uneori, nu primim răspuns, aşa că … la ce bun să pierdem vremea aşteptând ce a încetat cândva să mai vină? Mai bine, zic, să trecem prin
“Anotimpuri”.

“Când lumea era doar frumoasă şi mică. Pe faţa mea viața sapă un drum…”

Sapă, Vasile, ai dreptate. E drumul acela care ne va duce într-o zi la Dumnezeu. Acela despre care spui că există! Şi drumul acela.. depinde de noi…

o seară cu suflet. Ba nu, cu Aripi. De Drum. Pe care ne conduce apoi Andrei Păunescu.
“Fără clovn” , o melodie– poem, care te întreabă dacă ai purtat vreodată o mască. Şi tu răspunzi tăcut: “după ce-am avut un clovn în casă numai pot să râd cu orisicine. Alt spectacol în neant mă lasă, am fost sus mai jos nu-mi este bine.”
Versuri scrie de Andrei, care te dor. Aşa cum îl doare pe clovn propriul râs… E prea mult de povestit despre el. Poate într-o zi vă voi spune…

Probabil că  Andrei are un dar… de a spune adevărul atât de direct, dar atât de bine purtând masca uneo glume bune… că, ascultând “Scuzele mele” , cântec-destin, n-ai cum să nu-I mulţumeşti lui Dumnezeu pentru harul pus în inimile copiilor Lui: “Vinovat c-am încercat  să te scap în poezie. Pentru că nu te-am facut fericită,  cu cărțile mele şi cu viaţa de artist, cu lecturile mele care te agită.
Ai dreptate, Andrei, uneori e nevoie ca marii artişti să-şi ceară iertare de la femeile acelea, ce-ncep cu F, de la frumoase. Care îi acuză că în loc de malluri, le duce în câte “o bodegă” , să le spună poezii… Şi-aici aş spune atât de multe…

Dar tac. Şi bine fac, căci apare Vanghelie Gogu. cu “Ninsoare de adio” . Spun, aşadar, Adio, iubirilor bifate greşit, şi pornesc la aflat iubiri scrise de Dumnezeu.

Până atunci, ascultaţi “Rugă pentru părinți” , scrisă de Adrian Păunescu, şi plângeţi! Plângeţi ce-a fost… ce nu va mai fi… şi lăsaţi în urmă durerile ce v-ar putea opri din pus Aripi de Drum, spre a porni spre iubirea adevărată, de părinte…

Vă las, aşadar, cu OAMENII aceştia cu litere mari, să trăiţi prin ei întreaga voastră viaţă…

Şi veniţi să-i ascultaţi! Să vă ascultaţi gândurile cărora uneori nu aveţi curajul să le daţi voie să plângă!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]