Copii cu autismAm visat cândva să fie bucurie în lume, şi, cum niciodată nu s-a văzut una mai mare decât cea născută din zâmbetul unui copil, am decis să lucrez cu copii cu autism.

De mai bine de 11 ani, niciodată nu mi-a fost ucisă, de nimeni, speranţa că într-o zi, aceşti copii vor avea o casuţă a lor, alta decât cea din propria familie.

Am visat la o Românie în care fiecare pitic să fie mândru de copilăria lui, de identitatea lui şi de viaţa lui. De părinţii şi de visele sale.

Încă visez. Şi încă nu s-a împlinit acest vis. Însă am credinţă. Şi ştiu că orice voi cere lui Dumnezeu, cu credinţă, va împlini. Cât va dura, nu ştiu, dar ce ştiu sigur este că cineva, cândva, cumva, va auzi strigătul tuturor părinţilor şi al specialiştilor care lucrează cu aceşti copii, şi ne va îmbrăţişa credinţa.

În România, în acest moment, copiii care au început terapia de acum 11 ani, au devenit adolescenţi. Unii au progrese mari, alţii mai mici… alţii… deloc. Unii şi-au permis terapia, alţii şi-au permis doar plecarea pe genunchi şi mersul la biserică. Sperând într-o minune!

M-am înfuriat într-o zi pe Preafericitul Daniel. Aici.

Că vrea Catedrala Neamului, şi ai noştri copii se leagănă obsesiv şi muşcă pe cine prind. Şi câte mai fac, numai părinte să nu fii, să afli, nu ai vrea!

Ce văd eu de 11 ani încoace, nu poate să mă convingă că România e ţara unde să rămâi, mai ales dacă ai copil. Dacă e şi special… “fugi cât te ţin picioarele, că aici, să-l primească la şcoală dai şpagă sau suporţi jignirile şi indiferenţa multora…” aud părinţii îndemnându-i pe alţii.

Ce aş face cu 2 milioane de euro?

  • Aş face centru pentru Autism, cu şcoală şi grădiniţă, cu tot. Să aibă profesori specializaţi în autism, să aibă programe speciale pentru aceşti copii, să aibă părinţii cu cine să discute, gratuit, despre durerile lor.

 

  • Aş integra copiii ăştia în şcolile de masă, dar în clase speciale, dacă nivelul lor nu e foarte ridicat. Dar să trăiască printre cei tipici, oameni buni, să înveţe şi cei care nu ştiu ce înseamnă să tremuri de frica unui sunet mai strident sau să râzi fără motiv.

Să înveţe şi copiii care nu poartă povara indiferenţei altora, pe umeri, ce înseamnă empatia. Să poată şi copiii „mai norocoşi” să-i înţeleagă pe cei “speciali” şi să înveţe iubirea necondiţionată, de la ceilalţi. Cei „mai puţin norocoşi”.

  • Aş implementa programe speciale pentru familiile acestor copii. Oameni buni, a fi părinte de copil cu autism nu e blestem. Nu e nici zbor lin, dar cu siguranţă e o luptă. Am scris aici  despre temerile lor, vă invit să le citiţi sufletul!

„Oare copiii ăştia, să re recupereze, nu au nevoie de părinţi liniştiţi, încrezători, puternici?”

Pe părinţii acestor copii nimeni nu-i întreabă dacă mai pot. Dacă mai au cu ce, de unde şi ce. Să dea. Lor, copiilor. Pe părinţii lor nimeni nu-i pofteşte la „spovedanie”, când, de sărbători, se chinuie să strângă un ban să cumpere un cadou, pentru sufletul sufletului lor. Oameni buni, pe părinţii acestor copii îi învinovăţim de multe ori. Îi tratăm de parcă ar avea ciumă. Fugim de ei, îi ocolim sau ţipăm la ei. Îi jignim: că nu ştiu, că nu sunt educaţi, că nu vor, că n-au harbar. Le dăm lecţii de viaţă pe neştiute şi pe nevăzute, fără să ne întrebăm dacă motivul urletelor copiilor lor se datorează vreunei dureri. Am scris aici despre un grup de suport pentru ei.

Copii cu nevoi speciale

Pe părinţi acestor copii nu-i îmbrăţişează nimeni, să le dea din liniştea lor. Le dăm numai câte o privire rece sau scrutătoare, când, la semafor, copilul lor vrea s-o zbughească, ori în magazin urlă ca din gură de şarpe. De ei nimeni nu are grijă, de parcă ar fi suflete-plastic, ori parcă şi-ar fi injectat nişte botox-nepăsare în inimă. Nimeni nu-şi pune întrebarea: „Oare copiii ăştia, să re recupereze, nu au nevoie de părinţi liniştiţi, încrezători, puternici?”

Nu-i întrebăm, cerem de la ei „super-scheme”.  Sau, cum îmi cerea într-o zi un copil  „al meu”: „Moni, fă tu o magie, să nu mai lovesc copilul, să-mi dai eugenie!” Tu îţi poţi stăpâni lacrimile, la auzul unor asemenea cerinţe?

Credeţi voi că acestor părinţi nu le-ar fi de folos o magie d-asta, să se dea şi cineva peste cap de 3 ori pentru ei, să le ia durerile, să le mai dea ani, să mai trăiască o viaţă în plus, să-şi ajute copiii?

Aş face un centru pentru autism. Da. Pentru că în România asta avem de toate: 3 farmacii pe metrul pătrat, 10 biserici pe stradă, 1000 de pariuri sportive, 2000 de saloane de videochat, un milion de saloane de cosmetică şi 0 centre de autism. Vorbesc de centre cu toate de trebuinţă. Vorbesc de un sistem de educaţie pus la punct, nu pus la cerşit. 

Facem saloane de înfrumuseţare trupul, că sufletul nu se vede, la ce bun să-l dăm cu un pic de vopsea, la ce bun să-i facem un lifting? Să să-l dăm puţin la slăbit judecăţile?

De ce aş face un centrul pentru autism, cu 2 milioane de euro?

  • Pentru că aceşti copii POT să trăiască frumos. POT. Noi nu le oferim condiţiile pentru o viaţă frumoasă. Unii pentru că nu vrem, alţii că nu putem!
  • Pentru că acesţi copii ar aduce la bugetul statului român miliarde de euro! Da, aţi citit bine! Dacă ei ar fi învăţaţi şi acceptaţi, copiii ăştia ar descoperi multe. Poate chiar cauza propriilor boli. Dar noi le îngropăm talentele şi harul într-un diagnostic căruia nu-i dăm nici o şansă, şi apoi ne plângem că n-avem bani pentru sănătate.
  • Pentru că aceşti copii ne-ar învăţa bucuria. Credinţa. Minunea. Dumnezeu şi adevărul. Dar ce ne trebuie astăzi nouă acestea? Noi nu avem timp de prostii. Ne trebuie bani. Şi „autiştii ăştia” nu ni-i dau, ci ni-i iau. Din bugetul statului, zic! Atât de fals, atât de nedrept!
  • Pentru că ŞTIU CĂ EI POT! Femeia care mie mi-a salvat sufletul din ghilotină, terapeuta care mi-a schimbat viaţa adică, mi-a spus într-o zi: „Monica, EI, cei speciali,  sunt TU într-o altă ipostază! Şi noi am putea oricând ajunge într-un spital de psihiatrie, sedaţi până la refuz!”
  •  Pentru că ştiu ce înseamnă să fii respins. Să nu se joace copiii cu tine, că eşti „handicapată”. Când eram mică, având un accident de maşină, şi rămânând cu piciorul în ghips pentru 3 luni, apoi mult timp în recuperare, am stat mult timp prin spitale. Mă uitam pe geamul-temniţă, la copiii care jucau mingea, în timp ce eu plângeam că toţi mă evită. N-am să uit niciodată vorbele unei mame rele, implacabil de rele, care i-a strigat fetiţei ei: „Nu mai sta, mamă cu asta, nu vezi că e handicapată?”

Eram handicapată pentru că nu puteam merge.

Eu ştiu cum e să fii privit cu milă şi nimeni să nu se joace cu tine, pentru că eşti altfel. Cum e să îţi arunce cineva jucării de milă, dar un pumn de iubire, niciodată… Pentru că nu (mai) poţi să fii ca ceilalţi.  ÎNCĂ.

De ce aş face un centru pentru copii cu autism?

Pentru că Dumnezeu nu se găseşte în saloane de masaj erotic, nu în pariuri sportive, nu în spa-uri, nu în botox şi nici în silicoane. Dumnezeu se găseşte în sufletul unui copil. Că are un diagnostic sau nu, copilul acela îl adăposteşte pe Dumnezeu. În sufletul lui. Îi dă să bea cu mânuţele lui şi îl mângâie cu braţele lui.

În timp ce noi, cei de pe margine, ne facem planuri, liniştiţi, de vacanţe cu gust de răutate. Indiferenţă şi egoism.

De ce?

Pentru că ne credem dumnezei.

Şi nu, nu suntem!

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!

 

 

 

Leave a Comment

0
error: Acest continut este protejat !!