Scriu acest articol cu o mare durere în suflet. O port de ani de zile, dar azi, mai mult ca niciodată, pare că a făcut puroi. S-a infectat de la atâta mizerie ce s-a strâns în jurul ei, şi n-am avut apă s-o pot curăţa.

Vorbesc despre autism. Despre copiii cu acest diagnostic, care sunt priviţi ca nişte paria. Parcă ar avea vreo boală venerică ori vreun dosar la DNA. Aşa de repede fugim de lângă ei. Să nu se ia. Să nu cumva să contractăm microbul şi să ne trezim peste noapte cu al nostru copil, distrus psihic de vreun “autist de-ăla”.

Azi am aflat despre o mămică ce a decis să-i spună prietenei sale că nu o mai poate primi în vizită cu fetiţa, pentru că “îi afectează psihic pe copiii mei”. Am simţit un fior rece prin tot corpul. Exact la propriu. Lucrez cu aceşti copii de 11 ani şi “nu am luat niciodată microbul” de la ei. I-am dus în medii de “copii tipici”, i-am învăţat să se integreze între ei, să le vorbească, să le răspundă, să povestească, să se abţină de la a-i lovi. Şi lista continuă cu sute de alte abilităţi pe care le-au deprins cu ajutorul celor care nu i-au privit ca pe nişte purtătări de boli mortale.

Dragi părinţi “de copii tipici”, autismul nu se ia!

Autismul nu se vindecă, pentru că nu este o boală! Este o tulburare de dezvoltare. Asta înseamnă că aceşti copii, pe care dvs. îi numiţi “irecuperabili”, sunt oameni normali, care învaţă ALTFEL decât copiii dvs. Dar în nici un caz care NU pot învăţa sau NU se pot adapta.

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

Nu scriu acest articol pentru a vă trage la răspundere şi nici pentru a vă convinge să deveniţi specialişti în autism, ori să adoptaţi un astfel de copil. Scriu pentru a vă informa CORECT. Nu pentru că aş deţine eu adevărul suprem, ori pentru că aş fi cel mai bun specialist ABA din România, ci pentru că informaţiile pe care le deţineţi, de la ceilalţi, cum că aceşti copii trebuie ţinuţi în case, izolaţi de societate, ori trimişi în şcoli speciale, sunt FALSE!

Autismul nu vă distruge psihic copilul!

Autismul tace.

De cele mai multe ori. Şi din tăcerea aceea, uneori se nasc lovituri, ţipete, muşcături, plâns mult, nervi, şi multe alte comportamente pe care poate le numiţi “nebuneşti”. Dar în nici un caz nu vă puteţi trezi peste noapte cu al dvs. copil, infestat cu autism sau cu vreo tulburare psihică, pentru că a stat în preajma “autistului”.

Da, copilul dvs. se poate speria când vede o criză de nervi a celui cu acest diagnostic, se poate retrage din raza lui, poate să nu înţeleagă şi să vă întrebe ce se întâmplă, dar în nici un caz nu poate fi afectat emoţional dacă ia contact cu acest copilaş, pentru câteva ore pe săptămână.

Vă scriu ca şi creştin, nu ca specialist cu 7 diplome internaţionale! Vă scriu ca om. Unul care lucrează cu aceşti copii de peste 11 ani şi care a trecut prin toate stările posibile, în tot acest timp. Am fost muşcată, zgâriată, lovită, învineţită, înjurată, scuipată, trasă de păr şi şocată. Dar niciodată “înnebunită”. Iar copiii tipici în jurul cărora “copiii mei” au stat, de-a lungul celor 11 ani, au devenit mai empatici, mai blânzi şi mai frumoşi, cu fiecare “autist” pe care-l acceptau în preajmă.

Fac apel la omul lăuntric din fiecare dintre noi, prin acest articol. Omul acela care trăieşte şi este acum sănătos  nu pentru că merită vreuna din binecuvântările pe care le are de la Dumnezeu, ci datorită unui har nemeritat oferit de Acest Dumnezeu. În faţa Lui, toţi suntem egali, şi cu siguranţă pe “autişti” nu-i iubeşte mai puţin!

Noi, ăştia “normali”, rănim mai mult decât toţi “autiştii” la un loc. Pentru că o facem voluntar. Absolut conştienţi. Noi, “ăştia neuatişti”, îî “înnebunim” pe ei mai mult, pentru că, în loc să fim modele pentru ei, suntem călăi.

Un indemn de ajutor catre parintii copiilor tipici

Închei, prin a vă spune că omenia nu a făcut niciodată rău nimănui, şi spunând asta, nu afirm că ar trebui să vă lăsaţi copilul abuzat, atunci când “autistul” îl loveşte, ci vă spun că reacţia dvs., într-o aşa situaţie, ar trebui să fie mai degrabă “ortodoxă”: vă îndepărtaţi copilul din locul respectiv şi îi explicaţi cu calm şi răbdare: “Copilul este nervos pentru că încă nu poate să vorbească /nu a ştiut să te întrebe x lucru/ a crezut că vrei să-i faci rău, etc. Uite, poţi să aştepti aici până se linişteşte, apoi mergi la el şi continuă să te joci. Dacă nu te vrea acolo, poţi pleca. Ştiu că te-ai speriat, însă sunt aici cu tine, şi nu se întâmplă nimic rău.” 

Iar dumneavostră, celor care autismul vă spune despre tăcere, vă spun că vă aştept la “o sesiune de joc” cu oricare din copiii cu autism cu care lucrez. Dacă doriţi să ajutaţi la integrarea unui copil cu autism, puteţi să-mi trimiteţi un e-mail şi vă pot da detalii despre cum aţi putea să ajutaţi, împreună cu al dvs. copil!

*Dacă vrei şi tu să scrii pe acest site, ca părinte sau terapeut, aştept un e-mail la adresa: psihoterapeut.monica@gmail.com

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!