M-am trezit la 5.30  cu o durere în suflet. Nu-i găseam sensul. Am rămas cu ochii închiși câteva clipe, cu strigătele de DE CE pe pleoape, adresate lui Dumnezeu, şi am deschis Facebook-ul. Era un îndemn ciudat, de-a hoinări pe drumul ăsta…

Am citit pagini întregi de dureri din trecut, plânse şi vindecate “pe NEVĂZUTE” de un el trimis de Dumnezeu. Citeam şi durerile se făceau mici din nou, se strângeau într-un colț de suflet şi mă intrebau când va reveni, să le mângâie frumos, cu mâini de Dumnezeu.

Şi eu le răspundeam strigând fără glas: “Nu va mai veni! Nu mai poate. Nici eu nu mai pot. Am făcut rău, am plecat urât şi-am lăsat în urmă o poveste ce abia începuse să se scrie…!”

Şi-am auzit, dintr-o dată, ca o halucinație pe care nu ştiam cum s-o traduc: “Opreşte-te! Nu mai citi! Când Dumnezeu opreşte, ştie foarte bine de ce!”

M-am oprit. Şi nu ştiu cum, am deschis sufletul lui Alice Năstase.
După câteva ore de terapie intensivă, adică de citit fără încetare filele fiinţei ei, am înțeles de ce n-am mai putut dormi: aveam de rescris poveşti. Cu 6 luni în urmă, femeia de pe fotoliul maro, despre care voi scrie curând, mi-a spus cu ochii plini de iubire:

“Monica, atunci când va apărea el, cel trimis de Dumnezeu, va trebui să rescrii, cu el de mână, povestea ta. Peste cea care-a fost.”

Când Dumnezeu a spus STOP şi m-am oprit, aceeaşi femeie mi-a spus cu aceeaşi iubire în ochi: “E timpul să-ţi faci partea ta: să-ţi rescrii viața. Partea pe care o poți rescrie singură. Cealaltă o vei face cu el de mână. Dar până atunci, tu scrie-i o scrisoare  imaginii perfecte din mintea ta, pe care nici un om, nici o mare iubire nu o va atinge vreodată, şi dă-i voie lui Dumnezeu să aşeze frumos, peste cea veche, una realistă şi adevărată.”

Aveam de debifat căsuțe pe care mi le creasem în inimă şi-n minte ani de zile, după abuzuri şi greșeli repetate, despre cum trebuie să fie bărbatul potrivit pentru mine.
Săptămâna trecută am simțit că trebuie să-mi fac “tema”. Dar n-am putut. Creionul meu scria cu totul altceva decât ce aveam de făcut…
Aveam să aflu azi, cu durerea în suflet, de ce: “Urmează stația Constantin Brâncoveanu…”

Aici, la stația asta, eram şi eu, în clipa când citeam sufletul femeii-carte. La staţia asta, unde mi-a fost sfâşiată soarta şi luxate degetele, pentru curajul de a cere respect, unde mi-au fost oprite cuvintele cu amenințări de “TE OMOR SAU TE VOR OMORÎ AI MEI!” , unde am plâns cu sughiţuri necurajul meu de a denunța abuzurile.
La staţia asta a revenit toată povestea-mi. Plângeam fără lacrimi, de necaz că nu s-au vindecat rănile de atunci! Îl întrebam pe Dumnezeu DE CE? Şi mă supăram că tace. Iar…

Dar El  ne vorbește prin oameni, exact pe limba noastră. Şi eu înțeleg cel mai bine prin cuvânt. Din al lui Alice am înțeles şi în trecut, într-un tren în care am găsit o carte a ei, albastră, legată cu un lanț de masă, parcă să n-o ia nimeni, şi să nu mai poată vindeca…

Ai ştiut vreodată, Alice, că iţi stă inima legată în lanțuri, pe drumuri? Şi că învață,  din durerile ei, oameni ca mine?

Am citit atunci, un text care mi-a schimbat destinul. Am înțeles, pentru prima dată, că iubirea mea era greşită. Greşita de tot… şi-am ucis-o într-o zi. La câteva luni depărtare, căci tare frică-mi era de singurătate. Prea dureroase au fost însă, mai târziu, lanțurile cu care eram legată de ea, să mai pot suporta… şi-am omorât-o fără milă…

Ştiţi că Dumnezeu ne IUBEȘTE prin oameni? Da, El ne vorbește prin ei, ne ceartă şi ne schimbă prin ei…
Azi, din nou, prin Alice, mă încurajează să mă rup din lanțurile fricilor, definitiv. Să-mi rescriu povestea, peste ce-a fost, şi să scriu imaginii perfecte scrisoarea de adio…

Pe vremea aia, a trenului-binecuvântare si blestem- , Alice era necunoscuta căreia îi ştiam pe de rost povestea, pentru că s-a lăsat citită de noi, cei de pe margine…
Femeia pe care mi-am promis că o voi îmbrăţişa într-o zi, şi îi voi spune că a fost salvarea mea, m-a tras afară, cu lanțurile grele, dintr-o iubire blestemată, pe care o țineam cu dinții, înțelegând-L greşit pe Dumnezeu.

Astăzi, Alice e femeia care-mi stă într-o rama tăcută, alături de câteva femei cu soarta ce-mi seamănă, femei abuzate, care au avut curajul, într-o zi, să rupă lanțurile.

Femeile de la Touched România. Locul unde Dumnezeu se întoarce acasă.

Am înțeles azi că şi eu trebuie să mă întorc repetat la El, pentru că îmi vorbeşte mereu pe limba mea…

Iar azi o face prin Alice, femeia- cuvânt. Cea care mi-a arătat că pot, la rându-mi, să-mi scriu viața pe foile timpului, apoi pe ale blogului, să poată mângâia alte suflete rănite. Să le vindece de rănile trecutului, atunci când văd că nu sunt singure şi că există şi altele care au fost schingiuite pe nedrept, ori salvate din iad…

Alice mi-a schimbat brusc drumul pe care pornisem. Foarte brusc. Exact când plecam iar la trăit greşit.
Alice s-a vulnerabilizat în fața lumii, asumându-şi criticile şi judecata ei. Ştia că o va arunca, o va lovi şi o va răni. Ea, lumea. Şi de n-a ştiut, a aflat într-o zi, cu siguranță.

Alice mi-a creionat fără să ştie, destinul, de mână cu Dumnezeu. În trenul de întoarcere al acelei seri de iarnă, am decis să-mi leg sufletul, indiferent de consecințe. Da, Dumnezeu mi-a vorbit exact aşa cum ştia că voi înțelege Adevărul: prin vorbele unei femei care a avut curajul să-şi povestească viața, să poată salva suflete.

Să ucid iubirea aia greşită îmi spusese, cu puțin timp în urmă, şi femeia de pe fotoliul maro, dar nu am putut să-i urmez povaţa. Pentru că nu vorbea pe limba mea. Atunci. Nu cunoşteam încă limba lui Dumnezeu. Şi-atunci, cu ultimul pumn de milă, Dumnezeu m-a pus față în față cu Alice, la măsuţa tăcută din tren. Să înțeleg din greşelile ei, din iubirile ei, din durerile ei, că nu eram pe drumul bun…

De la Alice am învățat apoi să scriu si eu, sincer şi vulnerabil, povestea suferințelor mele. Alese de mine. Deşi mi-au tot spus oamenii că a-ţi povesti viața e greşit, căci voi fi judecată, voi fi lovită de răutăți, de judecăți şi lanțuri. Că nu voi găsi acceptare şi iubire în lume, ci ură şi batjocură.

Mi-am asumat, în schimb, destinul învățat pe de rost de la Alice. Şi bine am făcut. Mi-au scris femei abuzate, rănite, tradate, umilite, m-au întrebat cum am scăpat, cum pot să găsească şi ele salvarea ori cum mai pot să zâmbesc, când mi-a fost biciuită inima. fără milă.

Lor le-am povestit despre Dumnezeu. Despre biruința mea, prin chin. Lor le-am spus curat că dacă singura cale de a ajunge la El ar fi să mai trăiesc o dată greşit, aş face-o din nou. Fără să-mi pese de gura lumii ori de judecata celor care se laudă cu credința lor, dar lovesc în cele ce-şi spun povestea tocmai pentru că Dumnezeu a cerut să fim mărturii vii.

Dumnezeu vorbește pe limba ta, femeie frumoasă! Oricât de greşite ți-ar fi căile, El va găsi într-o zi una pe care să te ducă, va găsi şi oamenii care te-or lua de suflet şi te vor călăuzi pe drumul bun. Tu trebuie doar să le recunoști glasul şi să-L rogi să te ajute să renaşti din propria cenușă!
Dumnezeu vorbește pe limba ta, draga mea! Trebuie doar să-L chemi, să-I ceri să-ți scoată în cale oameni de la care să înveți să te întorci din drumul plin de spini şi să-ţi îndrepți pasii spre cel pavat cu binecuvântări!

Alice, azi este despre tine. Despre trenuri cărora le-ai spus povestea, au legat-o cu lanțuri şi au salvat suflete judecate de lume, dar iubite de Dumnezeu. Prin tine, dragă Alice, Dumnezeu mi-a vorbit într-o iarnă frumoasă afară, dar al naibii de urâtă pe dînăuntru!

Şi dacă astăzi n-am putut să mai dorm şi m-am trezit fără să înţeleg de ce, cu gândul la tine, a fost pentru că El a decis să-ți spună că te-a ales, fără să ştii, cu ani în urmă, să-mi dai cuțitul în care El a pus puterea să tai lanțurile.

Şi de mâine, draga mea, am să caut, în toate librăriile, toate cărțile tale. Din nou. Azi sunt convinsă că le-am pierdut pentru că un dușman nemilos, un înger negru, le-a luat să nu-mi fie bilet spre destinul frumos pe care mi-l pregătise Dumnezeu.

Numai că vezi tu? El poate. E SINGURUL care poate să facă din Cuvânt soartă şi din foile de carte, aripi de drum. Singurul care mi-a salvat viața, în iarna aia geroasă şi nedreaptă… prin durerie tale.

Azi e despre tine, Alice, despre minuni făcute de Dumnezeu la drum de seară, pe viscol şi ger. Şi pentru tine mă voi ruga zilnic, din acest marți vindecator, să-ţi dea El în continuare har şi curaj să modelezi pentru totdeauna, cu viața ta, chei cu care alte femei să deschidă destinele scrise de Dumnezeu.
Şi, mai presus de orice, mă voi ruga să trăieşti puterea Acestui Dumnezeu care vindecă orice durere, chiar şi cea lăsată de moarte. Şi face din ea amintire pafumată cu binecuvântări, îi pune o cruce de dragoste pe suflet, şi-o îngroapă spre înviere, la vremea de apoi…

Pentru că da, Alice, te-oi vedea cu Simona ta, atunci…

 

Leave a Comment

0
error: Acest continut este protejat !!
Liceeni