Dragă părinte, astăzi, pornind de la holocaustul din ultimele zile de pe Social Media, în care atâţia părinţi şi specialişti se bat pentru nu ştiu ce articol, scris de nu ştiu ce călugăr, îţi împărtăşesc parte din povestea mea, care sper să te ajute să înţelegi cum arată…
Faţa nevăzută a abuzurilor emoţionale
Să fac puţină lumină în ceea ce priveşte motivul Holocaustului, îţi spun că acest călugăr susţinea că un copil care e lovit până la vârsta de 2 ani, nu îşi aminteşte de acest abuz, deci părintele poate să folosească bătaia. Iar părinţii sunt ba pro, ba contra…
Nu voi comenta despre nici una din aceste variante, nu voi intra în niciuna din tabere, vreau să vă spun despre copilăria mea, şi a copiilor cu care lucrez de peste 11 ani. Scurt şi la obiect:
Îmi amintesc câteva palme aplicate de tata atunci când am plecat de la şcoală fără să-i spun, la un coleg de clasă, şi am ajuns acasă după ora 21.
Apoi când am întârziat la o colegă, şi, neexistând telefoane, nu am anunţat că rămân mai mult, iar ei s-au speriat, crezând că mi s-a întâmplat ceva. Aveam 9, respectiv 12 ani atunci.
Mi-aduc aminte de câteva palme date de mama pe la 17 ani, în faţa prietenei mele, pentru că avusese divergenţe cu tata, şi s-a răzbunat pe mine… Nu doare însă lovitura, ci ruşinea creată, umilinţa simţită atunci când prietena mea s-a uitat speriată la mama şi m-a întrebat, după ce ea a plecat din cameră: “E nebună? Cum să te bată de faţă cu oamenii?” Şi ea îşi lua, pe semne, bătaie, dar NU de faţă cu lumea 🙂 Aşa se făcea atunci educaţia…
Nu am ştiut că acele lovituri se numeau abuzuri, până nu am intrat eu însămi într-un proces de psihoterapie, când am devenit adult. Nu îmi urăsc părinţii pentru ele, iar azi nu îmi amintesc durerea fizică.
Asta nu înseamnă că susţin bătaia ca formă de educaţie, ce susţin însă este rezultatul a ceea ce veţi citi în continuare:
Nu-mi aduc aminte de durerea palmelor primite, dar ÎMI ADUC AMINTE al naibii de dureros de clipele în care tata mă trimitea în camera mea, “că ai destule jucării să te joci!” Îmi aduc aminte de momentele în care vroiam să petrec timp cu ei seara sau în week-end-uri, şi eram forţată să plec din camera lor, pe motiv că te miri-ce… Fără să fi făcut ceva rău.
Îmi aduc aminte cu sufletul strâns de clipele în care vroiam să mă joc în braţele tatălui, şi eram expediată pe motiv că are treabă, că am de învăţat, de jucat sau de orice altceva, dar de iubit nu…
Îmi amintesc cu răni încă sângerânde de certurile lor interminabile, de lovituri şi umilinţe aplicate mamei, de plecarea mamei de acasă, din cauza abuzurilor la care era supusă. Văd şi azi fetiţa Monica, stând în genunchi în curtea bunicii paterne, cu lacrimile şuvoi, la 6 anişori, implorându-L pe Dumnezeu să-i aducă mama înapoi. Abandonul şi frica de a rămâne fără ea m-au paralizat până în clipa în care s-a întors, la ceva vreme după ce a plecat fără să-mi adreseze un cuvânt.
Nu-mi amintesc durerea pricinuită de părinţii mei când aplicau corecţii corporale scurte şi concrete, explicate clar: “Ştii de ce te-am lovit? Data viitoare ce trebuie să faci să nu mai primeşti bătaie?”
“Să spun când plec undeva, să vin la ora la care am spus şi să nu mai plec la necunoscuţi acasă, fără să vă întreb!”
Dar îmi aduc aminte de durerea din ochii mamei, când plângea, lovită şi umilită… Şi de cea din ochii tatălui meu, când era jignit fără logică (spuneam eu atunci!) de mama şi nu-i era recunoscută nici o abilitate…
Nici o lovitură dată de tata, din cele puţine la număr, nu a fost aplicată din senin, ci explicată atât de concret, că nu am uitat nici până în ziua de azi că trebuie să îmi anunţ partenerul de viaţă unde, când şi cu cine plec, şi dacă sau cât întârzii.
Şi asta nu DIN FRICA de a nu mă lovi, ci din consecinţa dată de tata, prin vorbe. Dacă mă întrebaţi azi despre cât de corect a reacţionat el, că spun clar: Nu vorbesc despre corectitudine, ci vorbesc despre faptul că în lipsa explicaţiei, nu aş fi învăţat nimic din bătaie. Nu cred că ar fi trebuit să mi-o aplice, dar ştiu că faptul că mi-a spus concis de ce am fost lovită, m-a învăţat ce înseamnă respectul faţă de oamenii dragi.
Repet, nu susţin abuzul fizic, spun însă că ne axăm azi pe un parenting non-agresiv FIZIC, şi uităm partea emoţională, de care un copil rămâne pe viaţă mutilat. Sunt azi psihoterapeut şi psihopedagog, şi, ca orice psihoterapeut care vrea să ofere clienţilor săi tot ce e mai sănătos, m-am ocupat de emoţiile mele, de trecutul meu, de fricile şi durerile mele, în cadrul terapiei personale.
Dar să nu vă imaginaţi, dragi părinţi, că rănile făcute la scenă deschisă, de oamenii care mi-ai dat viaţă, au rămas fără urmări, sau că azi sunt perfect vindecată şi plină de recunoştinţă pentru bătile fizice pe care nu le-am luat, ca alţi copii.
Îmi spunea cineva: “Monica, dar tu măcar nu ţi-ai luat bătaie ca mine! Mă loveau cu cureaua, mă loveau peste gură, şi azi am ajuns cu schizofrenie!”
Pe care din cele 2 fetiţe le-aţi îmbrăţişa şi le-aţi spune ÎMI PARE RĂU? Pe mine sau pe ea?
E de dorit să nu existe abuz de nici un fel, dragi părinţi, dar unde greşim noi, ca adulţi, este că avem de multe ori senzaţia că…
suntem părinţi perfecţi doar dacă nu ne lovim copiii
Nu, nu este de ajuns!!!
Vă întreb azi: cu lipsa emapatiei, cu lipsa timpului, cu lipsa jocului, cu lipsa creşterii în siguranţă, cu jignirile, cu “Nu eşti în stare de nimic!”, cu “Colegul tău poate, tu de ce nu poţi ca el?”, cu miliardele de alte cuvinte care taie în carne vie inima copilului vostru, cum rămâne?
Cum rămâne, dragii mei, cu copilul care îşi vede mama plină de sânge, sau îşi aude tatăl spunându-i că pleacă după alta? Cum rămâne cu fetiţa care îşi priveşte tatăl cu bagajele la uşă, abia aşteptând să iasă pe uşă, şi să se mute definitiv la amanta mai interesantă ca mama?
Cum rămâne cu băieţelul care aude: “Nu mai plânge, nu eşti fetită! De ce plângi ca o fată? Fii bărbat, loveşte-l şi tu! Pleacă de aici, să nu te văd, frate-tu a luat examenul, tu nu ai fost în stare nici să treci clasa!” Şi lista continuă… la infinit …
Cum rămâne, oameni frumoşi, cu fetiţa care ia parte la bătăile aplicate de tată, mamei sale iubite? Cum rămâne cu sufletul fetiţei pe care tata o ia în braţe, după ce i-a lovit mama până la sânge, să-i spună că “Măta e o nebună, hai cu tata, şi stai liniştită, nu îţi fac nimic ţie!”
Cum rămâne cu fetiţa care găseşte revistele pornografice ale tatălui ei sau filmele XXX, şi se uită la ele, apoi nu înţelege ce se întâmplă cu corpul ei?
Dragi părinţi, avem tendinţa de a ne lega de ceea ce este vizibil, şi de a ignora nevăzutul, care este cel puţin la fel de esenţial ca vânătăile de pe trup…
De ce nu ne gândim ŞI la cele lăsate pe suflet, sau MAI ALES la acelea, şi nu vorbim despre ce înseamnă să creşti fără tată, fără mamă, chiar dacă îi ai prezenţi fizic zilnic, dar total absenţi emoţional?
De ce aruncăm cu noroi numai în părinţii care lovesc fizic, dar nu le explicăm celorlalţi că ceea ce lăsăm copilului în suflet, timpul nu va şterge NICIODATĂ ?
De ce nu vorbim despre DE CE fetiţele mutilate sufleteşte ajung să fie la rândul lor abuzate, în toate felurile, şi le întâlnim apoi ca FEMEI care îşi spun povestea pe centura Bucureştiului, sau în case de lux, obsedate de bani şi frumuseţe fizică?
De ce nu vorbim despre vedetele zilelor noastre, care apar pe jumătate dezbrăcate în faţa propriilor copii, şi le insuflă acestora ideea că a fi frumoasă înseamnă să-ţi arăţi sânii, să ai fusta cât mai scurtă, sau mai bine total absentă, căci chiloţii sunt mai atrăgători, şi pentru ei se câştigă bani grei?
Cum rămâne cu băieţeii care cresc cu mame dependente de ţinute mai mult decât provocatoare, şi care ajung dependenţi, la rândul lor, de pornografie, de sex, şi aşa mai departe?
Nu, pe ele fie le urcăm în slăvi, fie le dăm ca exemplu, sau, mai rău, le copiem…
Dragi părinţi, spuneţi STOP abuzului de ORICE FEL, nu doar celui fizic!
Şi voi, dragi colegi psihologi, daţi-vă mâna unii altora şi formaţi o horă a informării părinţilor pentru care educaţia de calitate înseamnă jucării cumpărate, mall-uri, haine scumpe, bone de lux, mâncare procesată nu ştiu cum, şi aşa mai departe!
Informaţi părinţii despre riscuri de care nu sunt conştienţi pentru că nu se discută decât despre ceea ce se vede!
Dragi părinţi, nu uitaţi: sufletul rămâne cu vânătăi pe care timpul nu le va putea vindeca niciodată, cu toată terapia lumii la un loc!
Iar dacă articolul te-a ajutat să înţelegi nevoile nevăzute ale copiilor, împărtăşeşte-l cu alţii!
[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]
©2021 MONICA ZINCA - All Rights Reserved - Powered by 
